Conform certificatului de naştere (fişa actului juridic), la 28 decembrie, Legea administraţiei publice locale [1] şi Legea privind descentralizarea administrativă [2], fac 10 ani. Zece ani de aplicabilitate, de dispute şi viduri legislative. La elaborarea acestui studiu, am pornit de la o constatare – că ne luptăm de un deceniu pentru respectarea descentralizării şi a autonomiei locale, sub toate formele în care aceasta se prezintă (decizională, financiară şi patrimonială), – dar şi de la o evidenţă – că există şi o  Strategie [3] adoptată de statul Republica Moldova care, aşa cum rezultă din Preambulul acesteia, a derivat din necesitatea planificării strategice a procesului de descentralizare, pentru a consolida capacităţile autorităţilor administraţiei publice locale, a îmbunătăţi managementul şi calitatea serviciilor publice prestate cetăţenilor. Aşa cum ne sugerează şi titlul acestui studiu, în cele ce urmează vom scoate în evidenţă câteva teze legate de patrimoniul colectivităţilor locale, de administrarea bunurilor care îl compun, prin prisma principiilor descentralizării şi a autonomiei locale. Autonomia autorităților descentralizate pretinde în primul rând ca aceste organizațiuni să aibă un patrimoniu. Problema aceasta se pune atât la descentralizarea teritorială, cât și la descentralizarea pe servicii. Statul când voiește să organizeze o administrație descentralizată, este obligat să afecteze acelei administrațiuni un patrimoniu propriu [8, p.78]. În consecință, statul trebuie să-i recunoască administrației descentralizate personalitatea juridică, ea fiind titulara unui patrimoniu. Afectarea patrimoniului este o condiție esențială pentru garantarea autonomiei autorităților descentralizate. Fără acest patrimoniu și în consecință și fără de venituri proprii, autoritățile descentralizate ar depinde de autoritățile statului și n-ar mai putea să gireze serviciile publice în mod autonom [8, p.79]. După cum este cunoscut, exercițiul efectiv al autonomiei locale este de neimaginat în absența unor resurse și instrumente financiare, patrimoniale, amintite în paragraful precedent, care susțin și asigură executarea deciziilor și proiectelor de dezvoltare locală. Aceasta presupune următoarele: colectivitățile locale trebuie să aibă la dispoziție, în proprietate sau în regim de administrare autonomă bunuri materiale (mobile și imobile), precum și mijloace financiare suficiente, pe care să le administreze potrivit intereselor colectivității. În caz contrar, în lipsa fundamentului material și al libertății de a-l gestiona, pe de o parte, împiedică o dezvoltare economică stabilă și consecventă a colectivităților locale, iar, pe de altă parte, transformă principiile constituționale, în baza cărora trebuie organizată administrația publică locală, în principii teoretice și declarative, fără relevanță pe planul acțiunilor practice [7, p.106]. Fiecare unitate administrativ-teritorială dispune de un patrimoniu propriu care-i aparține în exclusivitate și pe care îl administrează numai prin intermediul propriilor organe abilitate prin lege, la gestionarea acestuia. Unitățile administrativ-teritoriale de nivelul doi dispun și ele de patrimoniu propriu și nu pot afecta sub nicio formă proprietatea publică care aparține satelor, comunelor, orașelor care fac parte din componența județului/raionului. Dreptul de proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale de orice nivel al organizării administrativ-teritoriale este garantat prin normă constituțională. Unitățile administrativ-teritoriale, singurele înzestrate cu capacitate juridică deplină, prin autoritățile administrației publice locale, sunt titulare ale dreptului de a administra domeniul public și domeniul privat al comunei sau al orașului. Ele gestionează serviciile publice locale prin regii autonome, instituții și operatori economici de interes local, înființate prin hotărâri proprii și exercită în condițiile legii și controlul asupra activității acestora [5, p.107]. Pe de o parte, Legea administrației publice locale din Republica Moldova prevede că unitățile administrativ-teritoriale de nivelul întâi administrează domeniul public și domeniul privat local, iar unitățile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea administrează domeniul public raional. Legea Republicii Moldova privind proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale în dispozițiile finale și tranzitorii prevede efectuarea unei delimitări a proprietății unităților administrativ-teritoriale până la 01 ianuarie 2000. Pe de altă parte, legislația Republicii Moldova nu prevede clar care bunuri sunt în proprietatea statului, care sunt în proprietatea raionului și care sunt în proprietatea unităților administrativ-teritoriale de nivelul întâi (sate, comune, orașe). În acest sens, există o incertitudine pronunțată în privința regimului juridic al diferitelor categorii de bunuri ce se găsesc pe teritoriul diferitelor unități administrativ-teritoriale: terenuri subacvatice și împădurite, pădurile, edificiile și construcțiile diferitor instituții publice (din domeniul medicinii, educației, culturii etc.), edificiile fostelor comitete raionale de partid etc. În pofida faptului că Legea privind proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale prevede delimitarea domeniului public de cel privat, domeniul statului de cel al colectivităților locale, astfel de delimitare până în prezent nu s-a efectuat conform tuturor regulilor. Actualitatea efectuării unei astfel de delimitări rezultă și din prevederile Codului Civil al Republicii Moldova [4], și ale Legii privind administrația publică locală deoarece, fără o delimitare a bunurilor domeniului public de bunurile domeniului privat, se păstrează incertitudinea privind regimul juridic al diferitor categorii de bunuri proprietate municipală: nu este clar care bunuri se află în circuitul civil (pot fi folosite liber, inclusiv pot fi înstrăinate) și care sunt scoase din circuitul civil. Conform legilor sus-amintite (Legea administrației publice locale și Legea privind proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale), numai bunurile domeniului privat pot fi înstrăinate și urmărite de creditori, iar cele din domeniul public – nu. Apare astfel întrebarea dacă nu există o delimitare clară a bunurilor respective, cum știm care bunuri pot fi supuse înstrăinării? Mai mult ca atât, dacă nu există și o delimitare clară între domeniul statului și cel al colectivității locale (delimitare pe titulari) – cine va avea calitatea de vânzător al bunurilor aprobate spre vânzare? Iată doar câteva întrebări, la care vom încerca să răspundem pe parcursul avansării în cercetarea respectivă. În afară de aceasta, nu sunt clar stabilite nici condițiile și procedura de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat și invers. Trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat și invers duce la schimbarea regimului juridic al acestora. În urma acestui transfer, bunurile domeniului public trecute în domeniul privat sunt incluse în circuitul civil, aceasta făcând posibilă înstrăinarea lor, iar bunurile domeniului privat, fiind transferate în domeniul public, devin inalienabile. De aceea, pentru a evita diferite confuzii și abuzuri în acest domeniu (transferarea nejustificată a bunurilor dintr-un domeniu în altul), este foarte important de a stabili condiții și proceduri clare și precise de efectuare a transferului bunurilor din domeniul public în cel privat și invers.  În concluzie, aspectele patrimoniale ale activității administrației publice locale din Republica Moldova au fost și continuă să fie reglementate în mod arbitrar, sumar, selectiv, confuz și contradictoriu, astfel, devenind practic, inaplicabile. Mai mult ca atât, actualmente se constată că marea majoritate a actelor normative din domeniul dat nu sunt adaptate la sistemul de administrație publică locală și contravin principiilor autonomiei locale [6].