| Articolul precedent |
| Articolul urmator |
 |
 1032 37 |
| Ultima descărcare din IBN: 2024-04-27 10:27 |
 SM ISO690:2012TOMA, Sergiu. Fenomenologia adaptării psihosociale: abordare multidimensională. In: Integrare prin cercetare și inovare.: Ştiinţe socioumanistice, 28-29 septembrie 2016, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: Centrul Editorial-Poligrafic al USM, 2016, Vol.2, R, SSU, pp. 57-60. ISBN 978-9975-71-818-9. |
| EXPORT metadate: Google Scholar Crossref CERIF DataCite Dublin Core |
| Integrare prin cercetare și inovare. Vol.2, R, SSU, 2016 |
||||||
|
Conferința "Integrare prin cercetare și inovare" Chișinău, Moldova, 28-29 septembrie 2016 | ||||||
|
||||||
| Pag. 57-60 | ||||||
|
||||||
 Descarcă PDF |
||||||
| Rezumat | ||||||
Încercând a stabili semnificaţia noţiunii de „adaptare”, s-a constatat că în prezent îi sunt conferite o pluralitate de sensuri. Această situaţie se datorează faptului că adaptarea are un sens general, acest concept fiind folosit pentru un domeniu extins de fapte şi relaţii, fiecare dintre acestea avânt conţinuturi şi niveluri diferite. Dacă adaptarea a fost abordată unilateral, preponderent şi doar numai dintr-un anumit punct de vedere (psihologic, pedagogic, medical sau sociologic), a avut loc o elucidare parţială a fenomenologiei sale, aşa încât nu s-a constituit încă o viziune multidimensională asupra sa. Diversitatea de interpretări acordate adaptării ilustrează, pe de o parte, că, într-adevăr, complexitatea acestui proces poate fi greu de surprins, dar pe de altă parte, că fiecare dintre ele au contribuit substanţial la clarificarea sensului conceptului dat. Astfel, în sens larg, adaptarea este apreciată ca fiind acordul individului cu mediul său, în special cu cel social [1]. În sistemul general al ştiinţelor, aceiaşi autori [1, p.11] afirmă că adaptarea este concepută ca una dintre „proprietăţile fundamentale ale organismului de a-şi modifica adecvat funcţiile şi structurile corespunzătoare schimbărilor cantitative şi calitative ale mediului înconjurător”. Deci, presupune prezenţa capacităţii omului de a face faţă, de a răspunde favorabil solicitărilor şi exigenţelor anturajului, împlinindu-şi, în acelaşi timp, şi cerinţele individuale. Din punctul de vedere al dicţionarului psihologic a lui Parot, „adaptarea” reprezintă „ un proces dinamic de schimbare, dezvoltat în mod voluntar sau involuntar, în scopul replasării organismului într-o poziţie mai avantajoasă faţă de mediul înconjurător şi presupunând capacitatea de a învăţa. Mijloacele puse în joc sunt de ordin psihologic sau biologic, integrat sau elementar. Comportamentul este medierea cel mai des folosită pentru plasarea organismului într-o situaţie mai puţin ameninţătoare, pentru satisfacerea trebuinţelor sale şi, nu în ultimul rând, pentru asigurarea supravieţuirii sale, precum şi a speciei sale. Un obstacol obligă la o mobilizare a organismului, care încearcă prin comportament să îşi menţină echilibrul anterior sau să se ajusteze şi să creeze un nou echilibru compatibil cu supravieţuirea sa. Căutarea acestui echilibru este o necesitate psihobiologică” [2, p.30]. În acelaşi dicţionar găsim o definiţie mai pertinentă pentru „integrarea şcolară”, care este văzută ca fiind „proces prin care sunt reuniţi în aceleaşi clase elevi până atunci şcolarizaţi în locuri diferite” [2, p.410]. În concepţia piagetiană, adaptarea desemnează procesul de echilibrare între „asimilare” şi „acomodare”, intervenit în cadrul interacţiunii dintre om şi realitatea înconjurătoare. Fiinţa vie dispune de această plasticitate, graţie căreia poate rămâne în acord cu mediul său. Dicţionarul pedagogic defineşte „integrarea şcolară” ca „proces de ajustare sau de simplă acomodare la condiţiile şcolii. Reprezintă etapa de consolidare şi precizare a poziţiei elevului în ansamblul condiţiilor de lucru şi al activităţilor instructiv-educative. Însuşirea psihologică a statusului de elev este rezultatul unor modificări pe plan interior, cu repercusiuni pe plan de conduită. Schematic, exprimă atitudinea favorabilă a elevului faţă de şcoala pe care o urmează.” Dacă se transpune acest mecanism la particularităţile activităţii instructiv-educative, se poate afirma că adaptarea exprimă calitatea şi eficienţa realizării concordanţei dintre personalitatea copilului şi cerinţele programei [1]. Aceasta denotă rezultatul favorabil al procesului de învăţământ, activitate care reclamă un efort în vederea realizării obiectivelor educaţiei. În virtutea acestora, adaptarea presupune compatibilitatea eforturilor, a dificultăţilor cu capacitatea copilului, cu probabilitatea subiectivă a realizării sarcinilor. Concordanţa dintre cerinţele obiectivelor instructive şi răspunsul comportamentului copilului faţă de ele reprezintă în concepţia autorilor citaţi „condiţia de bază a adaptării”. Esenţa adaptării constă în ajustarea informativ-formativă a procesului instructiv-educativ, pe de o parte, şi a caracteristicilor şi trăsăturilor de personalitate ale copilului, pe de altă parte. Dar este cunoscut faptul că perioada şcolarităţii mici este perioada formării iniţiale a personalităţii, aceasta fiind în continuă evoluţie, în timp ce exigenţele faţă de copil sunt şi ele din ce în ce mai mari. Pregătirea copilului pentru adaptarea şcolară – parte integrantă a adaptării sociale – începe din familie, fiind continuată în anii petrecuţi în altă instituţie (creşă, grădiniţe) frecventată premergător perioadei şcolare. În această perioadă se stabilesc „jaloanele fundamentale” ale adaptării, fiindcă aceasta se completează şi este aprofundată treptat în următorii ani [1]. Prin urmare, elevii încă din perioada şcolarităţii mici, sunt supuşi mereu asimilării de noi valori şi, totodată, unei evoluţii graduale a personalităţii lor. Datorită acestor considerente, şcoala generală este responsabilă de îndrumarea adecvată a elevului, astfel încât să-i asigure posibilitatea dezvoltării personalităţii sale multilaterale spre satisfacţia sa personală. Putem spune astfel că şcoala generală este pilonul principal în educarea şi formarea personalităţii elevului ca viitor adult, capabil de a se adapta pentru a fi apt să răspundă în orice circumstanţă cu promptitudine şi eficienţă cerinţelor social-economice. Rolul învăţământului modern este de a asigura individului în formare un caracter formativ, caracterizat prin oferirea unui orizont larg de pregătire a elevului. În sens larg, adaptarea este definită ca fiind „acordul individului cu mediul său, în special cu cel social” [1, p.11]. Adaptarea la mediu se realizează la toate nivelurile structural-funcţionale din a căror dinamică se constituie condiţia umană (biologic, psihologic şi social), ca un proces de schimbare „dezvoltat în mod voluntar sau involuntar, în scopul replasării organismului într-o poziţie mai avantajoasă faţă de mediul său intern sau faţă de mediul înconjurător şi presupunând capacitatea de a învăţa” [2, p.30]. Funcţia sa majoră este asigurarea supravieţuirii individului sau grupului în condiţiile date. Adaptarea în plan social este definită ca „un proces complex de interacţiuni permanente, dinamice şi dialectice, între un individ şi membrii societăţii, care îi recunosc identitatea, capacităţile, locul şi statutul” [2, p.31]. O persoană este cu atât mai bine adaptată, cu cât sunt mai frecvente şi mai profunde schimburile interpersonale echilibrate cu cei din jur şi cu diferiţi factori ai ambianţei sociale (instituţii, organizaţii). Adaptarea în acest plan exprimă eficienţa în atingerea standardelor de independenţă personală şi responsabilitate socială cerute de grupul social căruia îi aparţine individul. O astfel de adaptare presupune o concordanţă între atitudinile individului şi cerinţele şi normele sociale, concordanţă care se obţine prin aderarea conştientă şi continuă la viaţa socială a diferitelor grupuri. Ea se realizează prin asimilarea de roluri sociale, norme morale, valori culturalştiinţifice, modele comportamentale. Așadar, majoritatea autorilor înţeleg adaptarea şcolară ca o acţiune de modificare a comportamentelor copilului pentru a fi capabil să facă faţă exigenţelor şcolii şi de a fi compatibil, sub aspectul particularităţilor bio-psihosociale, cu normele şi regulile pretinse de programa şcolară pentru asumarea statutului şi rolului de elev. Adaptarea este efortul permanent de a răspunde, pe de o parte, la dubla exigenţă a constantei interne şi, pe de altă parte, la rezistenţa lumii exterioare. Adaptarea este o dublă mişcare: de asimilare (care este un anumit fel de a aborda realitatea) şi de acomodare (care este un anumit fel de a utiliza schemele de comportament anterior elaborate, în raport cu situaţia actuală). |
||||||
|
DataCite XML Export
<?xml version='1.0' encoding='utf-8'?> <resource xmlns:xsi='http://www.w3.org/2001/XMLSchema-instance' xmlns='http://datacite.org/schema/kernel-3' xsi:schemaLocation='http://datacite.org/schema/kernel-3 http://schema.datacite.org/meta/kernel-3/metadata.xsd'> <creators> <creator> <creatorName>Toma, S.G.</creatorName> <affiliation>Universitatea de Stat din Moldova, Moldova, Republica</affiliation> </creator> </creators> <titles> <title xml:lang='ro'>Fenomenologia adaptării psihosociale: abordare multidimensională</title> </titles> <publisher>Instrumentul Bibliometric National</publisher> <publicationYear>2016</publicationYear> <relatedIdentifier relatedIdentifierType='ISBN' relationType='IsPartOf'>978-9975-71-818-9</relatedIdentifier> <dates> <date dateType='Issued'>2016</date> </dates> <resourceType resourceTypeGeneral='Text'>Conference Paper</resourceType> <descriptions> <description xml:lang='ro' descriptionType='Abstract'><p>Încercând a stabili semnificaţia noţiunii de „adaptare”, s-a constatat că în prezent îi sunt conferite o pluralitate de sensuri. Această situaţie se datorează faptului că adaptarea are un sens general, acest concept fiind folosit pentru un domeniu extins de fapte şi relaţii, fiecare dintre acestea avânt conţinuturi şi niveluri diferite. Dacă adaptarea a fost abordată unilateral, preponderent şi doar numai dintr-un anumit punct de vedere (psihologic, pedagogic, medical sau sociologic), a avut loc o elucidare parţială a fenomenologiei sale, aşa încât nu s-a constituit încă o viziune multidimensională asupra sa. Diversitatea de interpretări acordate adaptării ilustrează, pe de o parte, că, într-adevăr, complexitatea acestui proces poate fi greu de surprins, dar pe de altă parte, că fiecare dintre ele au contribuit substanţial la clarificarea sensului conceptului dat. Astfel, în sens larg, adaptarea este apreciată ca fiind acordul individului cu mediul său, în special cu cel social [1]. În sistemul general al ştiinţelor, aceiaşi autori [1, p.11] afirmă că adaptarea este concepută ca una dintre „proprietăţile fundamentale ale organismului de a-şi modifica adecvat funcţiile şi structurile corespunzătoare schimbărilor cantitative şi calitative ale mediului înconjurător”. Deci, presupune prezenţa capacităţii omului de a face faţă, de a răspunde favorabil solicitărilor şi exigenţelor anturajului, împlinindu-şi, în acelaşi timp, şi cerinţele individuale. Din punctul de vedere al dicţionarului psihologic a lui Parot, „adaptarea” reprezintă „ un proces dinamic de schimbare, dezvoltat în mod voluntar sau involuntar, în scopul replasării organismului într-o poziţie mai avantajoasă faţă de mediul înconjurător şi presupunând capacitatea de a învăţa. Mijloacele puse în joc sunt de ordin psihologic sau biologic, integrat sau elementar. Comportamentul este medierea cel mai des folosită pentru plasarea organismului într-o situaţie mai puţin ameninţătoare, pentru satisfacerea trebuinţelor sale şi, nu în ultimul rând, pentru asigurarea supravieţuirii sale, precum şi a speciei sale. Un obstacol obligă la o mobilizare a organismului, care încearcă prin comportament să îşi menţină echilibrul anterior sau să se ajusteze şi să creeze un nou echilibru compatibil cu supravieţuirea sa. Căutarea acestui echilibru este o necesitate psihobiologică” [2, p.30]. În acelaşi dicţionar găsim o definiţie mai pertinentă pentru „integrarea şcolară”, care este văzută ca fiind „proces prin care sunt reuniţi în aceleaşi clase elevi până atunci şcolarizaţi în locuri diferite” [2, p.410]. În concepţia piagetiană, adaptarea desemnează procesul de echilibrare între „asimilare” şi „acomodare”, intervenit în cadrul interacţiunii dintre om şi realitatea înconjurătoare. Fiinţa vie dispune de această plasticitate, graţie căreia poate rămâne în acord cu mediul său. Dicţionarul pedagogic defineşte „integrarea şcolară” ca „proces de ajustare sau de simplă acomodare la condiţiile şcolii. Reprezintă etapa de consolidare şi precizare a poziţiei elevului în ansamblul condiţiilor de lucru şi al activităţilor instructiv-educative. Însuşirea psihologică a statusului de elev este rezultatul unor modificări pe plan interior, cu repercusiuni pe plan de conduită. Schematic, exprimă atitudinea favorabilă a elevului faţă de şcoala pe care o urmează.” Dacă se transpune acest mecanism la particularităţile activităţii instructiv-educative, se poate afirma că adaptarea exprimă calitatea şi eficienţa realizării concordanţei dintre personalitatea copilului şi cerinţele programei [1]. Aceasta denotă rezultatul favorabil al procesului de învăţământ, activitate care reclamă un efort în vederea realizării obiectivelor educaţiei. În virtutea acestora, adaptarea presupune compatibilitatea eforturilor, a dificultăţilor cu capacitatea copilului, cu probabilitatea subiectivă a realizării sarcinilor. Concordanţa dintre cerinţele obiectivelor instructive şi răspunsul comportamentului copilului faţă de ele reprezintă în concepţia autorilor citaţi „condiţia de bază a adaptării”. Esenţa adaptării constă în ajustarea informativ-formativă a procesului instructiv-educativ, pe de o parte, şi a caracteristicilor şi trăsăturilor de personalitate ale copilului, pe de altă parte. Dar este cunoscut faptul că perioada şcolarităţii mici este perioada formării iniţiale a personalităţii, aceasta fiind în continuă evoluţie, în timp ce exigenţele faţă de copil sunt şi ele din ce în ce mai mari. Pregătirea copilului pentru adaptarea şcolară – parte integrantă a adaptării sociale – începe din familie, fiind continuată în anii petrecuţi în altă instituţie (creşă, grădiniţe) frecventată premergător perioadei şcolare. În această perioadă se stabilesc „jaloanele fundamentale” ale adaptării, fiindcă aceasta se completează şi este aprofundată treptat în următorii ani [1]. Prin urmare, elevii încă din perioada şcolarităţii mici, sunt supuşi mereu asimilării de noi valori şi, totodată, unei evoluţii graduale a personalităţii lor. Datorită acestor considerente, şcoala generală este responsabilă de îndrumarea adecvată a elevului, astfel încât să-i asigure posibilitatea dezvoltării personalităţii sale multilaterale spre satisfacţia sa personală. Putem spune astfel că şcoala generală este pilonul principal în educarea şi formarea personalităţii elevului ca viitor adult, capabil de a se adapta pentru a fi apt să răspundă în orice circumstanţă cu promptitudine şi eficienţă cerinţelor social-economice. Rolul învăţământului modern este de a asigura individului în formare un caracter formativ, caracterizat prin oferirea unui orizont larg de pregătire a elevului. În sens larg, adaptarea este definită ca fiind „acordul individului cu mediul său, în special cu cel social” [1, p.11]. Adaptarea la mediu se realizează la toate nivelurile structural-funcţionale din a căror dinamică se constituie condiţia umană (biologic, psihologic şi social), ca un proces de schimbare „dezvoltat în mod voluntar sau involuntar, în scopul replasării organismului într-o poziţie mai avantajoasă faţă de mediul său intern sau faţă de mediul înconjurător şi presupunând capacitatea de a învăţa” [2, p.30]. Funcţia sa majoră este asigurarea supravieţuirii individului sau grupului în condiţiile date. Adaptarea în plan social este definită ca „un proces complex de interacţiuni permanente, dinamice şi dialectice, între un individ şi membrii societăţii, care îi recunosc identitatea, capacităţile, locul şi statutul” [2, p.31]. O persoană este cu atât mai bine adaptată, cu cât sunt mai frecvente şi mai profunde schimburile interpersonale echilibrate cu cei din jur şi cu diferiţi factori ai ambianţei sociale (instituţii, organizaţii). Adaptarea în acest plan exprimă eficienţa în atingerea standardelor de independenţă personală şi responsabilitate socială cerute de grupul social căruia îi aparţine individul. O astfel de adaptare presupune o concordanţă între atitudinile individului şi cerinţele şi normele sociale, concordanţă care se obţine prin aderarea conştientă şi continuă la viaţa socială a diferitelor grupuri. Ea se realizează prin asimilarea de roluri sociale, norme morale, valori culturalştiinţifice, modele comportamentale. Așadar, majoritatea autorilor înţeleg adaptarea şcolară ca o acţiune de modificare a comportamentelor copilului pentru a fi capabil să facă faţă exigenţelor şcolii şi de a fi compatibil, sub aspectul particularităţilor bio-psihosociale, cu normele şi regulile pretinse de programa şcolară pentru asumarea statutului şi rolului de elev. Adaptarea este efortul permanent de a răspunde, pe de o parte, la dubla exigenţă a constantei interne şi, pe de altă parte, la rezistenţa lumii exterioare. Adaptarea este o dublă mişcare: de asimilare (care este un anumit fel de a aborda realitatea) şi de acomodare (care este un anumit fel de a utiliza schemele de comportament anterior elaborate, în raport cu situaţia actuală).</p></description> </descriptions> <formats> <format>application/pdf</format> </formats> </resource>
|
|
|
