La 21.07.2014, prin Hotărârea Guvernului privind angajarea răspunderii asupra proiectului de lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative nr.621 [1], a fost aprobat proiectul de lege pentru modificarea şi completarea unor acte legislative [2]. Ca rezultat al aprobării acestei hotărâri, prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative din 25.07.2014 [3] (în continuare – Legea nr.180 din 2014), a fost supus modificărilor art.238 din Codul penal al Republicii Moldova (în continuare – CP RM). Inter alia, ca urmare a adoptării Legii nr.180 din 2014, sub incidența art.238 CP RM a intrat ipoteza de prezentare cu bună ştiinţă a unor informaţii false în scopul obţinerii despăgubirii/îndemnizaţiei de asigurare sau al majorării sumei acesteia, dacă prin aceasta au fost cauzate asigurătorului: daune în mărime mai mare sau egală cu 500 unităţi convenţionale (alin.(1)); daune în proporţii deosebit de mari (alin.(2)). Este de menționat că, la baza remanierii legislative examinate, se află un proiect de lege inițiat de Comisia Națională a Pieței Financiare [2]. Potrivit acestuia, s-a urmărit completarea Codului penal cu articolul 2381. Dispozițiile acestui articol proiectat au avut următorul conținut: „Prezentarea cu bunăştiinţă asigurătorului a unor informaţii false în scopul obţinerii unei despăgubiri/îndemnizaţii de asigurare sau majorării proporţiei acesteia, dacă prin aceasta au fost cauzate daune în proporţii în mari” (alin. (1)); „Aceeaşi acţiune care a cauzat asigurătorului daune în proporţii deosebit de mari” (alin. (2)). Considerăm greșită stabilirea în art.238 CP RM a răspunderii pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unor informaţii false în scopul obţinerii despăgubirii/îndemnizaţiei de asigurare sau al majorării sumei acesteia, dacă prin aceasta au fost cauzate asigurătorului daune în mărime mai mare sau egală cu 500 unităţi convenţionale ori daune în proporţii deosebit de mari. Or, scopul infracţiunilor prevăzute la art.238 CP RM își are suportul în concepția, potrivit căreia făptuitorul urmăreşte să restituie, în cele din urmă, mijloacele bănești pe care le-a obținut de la victimă. Dacă însă făptuitorul urmărește să treacă aceste mijloace bănești în stăpânirea lui definitivă, cele săvârşite trebuie calificate nu conform art.238 CP RM, ci potrivit art.190 CP RM. Altfel spus, scopul folosinţei temporare (şi nu scopul de sustragere) este cel urmărit de subiectul infracţiunilor specificate la art.238 CP RM. În cadrul unor studii anterioare, am prezentat suficiente argumente în sprijinul acestei afirmații [3]. Nu le vom reitera pe toate. Vom aminti doar că, în conformitate cu pct.2 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23 din 28.06.2004, „nu formează componenţa de sustragere faptele ilegale care sunt îndreptate nu spre însuşirea, ci spre folosinţa temporară a bunurilor. Folosinţa temporară a bunurilor o va aprecia instanţa, ţinând seama că făptuitorul nu urmăreşte scopul de cupiditate, deoarece nu doreşte să treacă bunurile în stăpânirea lui definitivă. În funcţie de circumstanţele cauzei, asemenea fapte pot fi calificate conform art.1921, 1922, 196, 238 etc. din Codul penal” [4].  De asemenea, amintim că prototipul art.238 CP RM îl constituie art.259 „Dobândirea creditului prin înşelăciune” din proiectul Codului penal al Republicii Moldova [5]. Acest din urmă articol avea această dispoziţie: „Prezentarea cu bună-ştiinţă de către cetăţean, antreprenor, proprietar, creditor sau de către alt subiect economic, de informaţii false în scopul de a obţine credit sau majorarea proporţiei lui, ori obţinerea de credit în condiţii avantajoase, dacă aceste acţiuni au cauzat o daună în proporţii mari şi dacă lipsesc semnele delapidării” (subl. ne aparţine).” Dispoziţia dată nu se deosebeşte de dispoziţia în vigoare a art.238 CP RM, decât prin cercul subiecților infracţiunii corespunzătoare. Precizăm că, prin prisma legii penale în vigoare, formularea de încheiere din dispoziţia art.259 din proiectul Codului penal al Republicii Moldova – „dacă lipsesc semnele delapidării” – ar arăta în felul următor: „dacă lipsesc semnele sustragerii”. Formulări similare există în art.1921, 1922, 196 și 275 CP RM. Accentuăm că apariţia art.238 CP RM a constituit o necesitate dictată de proliferarea în practică a cazurilor când era cu neputinţă probarea prezenţei scopului de sustragere, în ipoteza în care erau prezentate informaţii false instituţiei financiare, acesteia fiindu-i cauzate daune materiale. Dezvoltarea relaţiilor economice de piaţă în Republica Moldova a condiţionat defalcarea din art.196 CP RM a unor norme speciale având scopul prioritar de apărare penală a acestor relaţii, nu a relaţiilor sociale cu privire la patrimoniu. Apariţia art.238 CP RM a fost condiţionată şi de aplicarea oarecum sporadică a art.196 CP RM, de gradul de elaborare deocamdată neevoluat al concepţiei de calificare a faptelor în baza art.196 CP RM. Toate acestea demonstrează că există un suficient ratio legis pentru apariţia în legea penală autohtonă a incriminării referitoare la dobândirea creditului prin înşelăciune. Argumentele pe care le-am prezentat supra sunt valabile nu doar în ipoteza prezentării cu bună ştiinţă a unor informaţii false în scopul obţinerii unui credit sau împrumut, ori al majorării sumei acestora, ori al obţinerii unui credit sau împrumut în condiţii avantajoase. Luând în considerare contextul de incriminare comun, considerăm că aceste argumente sunt valabile în egală măsură în ipoteza prezentării cu bună ştiinţă a unor informaţii false în scopul obţinerii unei despăgubiri/îndemnizaţii de asigurare sau al majorării sumei acesteia. În același timp, nu putem ignora faptul că, în realitatea obiectivă, ar fi cu neputință ca în această din urmă ipoteză scopul urmărit să fie cel de folosință temporară. În realitatea obiectivă, cel, care prezintă cu bună ştiinţă informaţii false în vederea obţinerii unei despăgubiri/îndemnizaţii de asigurare sau al majorării sumei acesteia, urmărește să sustragă fie despăgubirea/îndemnizaţia de asigurare, fie diferența dintre suma majorată a acesteia și despăgubirea/îndemnizaţia de asigurare cuvenită făptuitorului. Însă ipoteza în cauză intră sub incidența art.190 CP RM. Această concluzie reiese pregnant dintr-un studiu efectuat de I.Botezatu [6]. Reiese că art.238 CP RM este inaplicabil în partea care se referă la ipoteza prezentării cu bună ştiinţă a unor informaţii false în scopul obţinerii unei despăgubiri/îndemnizaţii de asigurare sau al majorării sumei acesteia. Drept urmare, considerăm imperioasă modificarea dispoziției de la alin.(1) art.238 CP RM. Propunem ca această dispoziție să aibă următorul conținut: „Prezentarea cu bună ştiinţă a unor informaţii false în scopul obţinerii unui credit sau împrumut, ori al majorării sumei acestora, ori al obţinerii unui credit sau împrumut în condiţii avantajoase, dacă prin aceasta au fost cauzate instituţiei financiare, organizaţiei financiare nebancare sau asociaţiei de economii şi împrumut daune în mărime mai mare sau egală cu 500 unităţi convenţionale”.