Revizuirea este calea de atac care are ca obiect cererea adresată, de regulă, instanţei care a pronunțat hotărârea atacată de a şi-o retracta, în considerarea unei erori involuntare săvârșite la pronunțarea acesteia [1, p.625]. Dezideratul retractabilității revizuirii persistă în toată literatura de specialitate. Această apreciere caracterizează esența revizuirii, care se realizează prin existența unui mecanism procesual potrivit căruia: cererea de revizuire ține de competența instanţei care a pronunțat hotărârea atacată. Existența acestei particularități însă nu permite atribuirea vreunei instanțe judecătoreşti concrete calitatea de instanţă de revizuire, or, în cazul aceluiași temei rolul de instanţă de revizuire poate fi asumat atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel sau recurs (alin.(1) și (2) art.448 CPC). Cu toate acestea, art.448 alin.(3) CPC face excepție de la această regulă, legiuitorul indicând expres ca instanţă de revizuire Curtea Supremă de Justiţie. Scopul studiului în cauză rezidă în realizarea unei cercetări ample a dispoziţiei legale cuprinse de art. 448 alin.(3) CPC şi, în final, să ne expunem opinia asupra faptului dacă se justifică sau nu excepţia în cauză, precum şi să stabilim dacă regula respectivă corespunde naturii juridice a revizuirii, reținută de știința dreptului procesual civil. Normele de competență au ca obiect reglementarea atribuțiilor instanțelor judecătoreşti şi reprezintă măsura, spațiul în care, potrivit legii, acestea îşi exercită aptitudinea de a soluţiona cauzele civile, măsura în care instanțele judecătoreşti îşi exercită jurisdicția civilă [2, p.1]. Aceste reglementări vizează nu doar atribuțiile instanțelor de judecată la examinarea cauzelor în fond, ci şi ale celorlalte grade de jurisdicție, potrivit principiului de constituire ierarhică a instanțelor de judecată. Astfel că această competență se referă la felul atribuiților jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe [3, p.133-134]. Potrivit prevederilor art.448 alin.(3) al Codului de procedură civilă, „cererea de revizuire declarată în temeiurile prevăzute la art. 449 lit. g) şi h) se examinează în toate cazurile de Curtea Supremă de Justiţie, în conformitate cu prevederile art. 453”. Deci, indiferent de nivelul instanţei judecătoreşti care a pronunțat actul de dispoziţie irevocabil, dacă aceasta se supune revizuirii datorită faptului că Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau Guvernul Republicii Moldova a inițiat o procedură de reglementare pe cale amiabilă într-o cauză pendinte împotriva Republicii Moldova sau datorită faptului că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, printr-o hotărâre, fie Guvernul Republicii Moldova a recunoscut, printr-o declarație, o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale care poate fi remediată, cel puţin parţial, prin anularea hotărârii pronunțate de o instanţă de judecată națională, cererea de revizuire va fi de competenta Curţii Supreme de Justiţie. Luând în considerare faptul că revizuirea este o cale de atac de retractare, probabil că, instituind prevederea art. alin.(3) art.448 CPC, legiuitorul a preluat ideea reglementărilor art.35 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care stabileşte că forul internațional poate fi sesizat doar după epuizarea căilor interne de atac. Dar accentuăm faptul că nu întotdeauna căile de atac se epuizează prin exercitarea recursului în Curtea Supremă de Justiţie. Or, în cazul contestării încheierilor judecătoreşti pronunțate de judecătorii, în calitate de ultimă instanță pot apărea şi Curțile de Apel; adică sunt posibile situații când căile de atac interne se epuizează în faţa instanţei de apel. Considerăm că atât conceptual, cât și din punct de vedere funcțional este corect atribuirea competenței, în acest caz, anume curţilor de apel, pentru ca acestea, în primul rând, au posibilitatea să își retracteze propriul act, evident pentru temeiurile prevăzute de art.449 CPC, cât și să contribuie la uniformizarea practicii judiciare în circumscripția jurisdicției sale. Mai mult ca atât, nu este exclus ca şi căile de recurs interne să se epuizeze odată cu pronunțarea soluției (verdictului) de către instanţa de fond, drept exemplu ar fi cazul ordonanței judecătorești pronunțată pentru pretențiile prevăzute la art.345 CPC. Potrivit prevederilor art.446 CPC, pot fi supuse revizuirii hotărârile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanțelor judecătoreşti. Deși ordonanţa judecătorească a fost omisă din conținutul articolului citat, oricum aceasta poate constitui obiect al revizuirii. Raționamentul acestui deziderat constă în faptul că ordonanţa judecătorească este un act judecătoresc de dispoziţie în condiţiile art.14 CPC, care se emite la examinarea în primă instanţă a pricinilor specificate la art.345 CPC. Iar revizuirea are drept scop examinarea admisibilităţii temeiurilor de revizuire în condiţiile strict prevăzute de lege cu privire la fondul cauzei, indiferent de felul de procedură în care se examinează sau de faza procesului la care a fost examinată (fond, apel, recurs) [4, p. 403]. Conform pct.2 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.2 din 15.04.2013 cu privire la practica aplicării de către instanțele de judecată a legislaţiei procedurale la examinarea pricinilor civile în ordine de revizuire, interpretarea extensivă a art.446 CPC este impusă de efectele obligatoriu şi executoriu atribuite ordonanțelor judecătoreşti conform art.16 CPC. În consecință, practica judiciară atestă numeroase cazuri când există o ordonanţă judecătorească şi în privinţa acelorași pretenţii, cu aceleași temeiuri şi părţi se pronunță o hotărâre judecătorească. Conţinutul acestora poate fi diferit şi, ca rezultat, dificultățile de executare care pot apărea determină revizuirea ordonanţei judecătoreşti. Caracterul susceptibil de revizuire al ordonanţei judecătoreşti se impune şi prin faptul că ordonanţa judecătorească, făcând parte din categoria actelor judecătoreşti de dispoziţie, are puterea unei hotărâri judecătoreşti sau a unui alt act judecătoresc de dispoziţie. Dat fiind faptul că legislaţia în vigoare nu prevede vreo cale de atac a ordonanţei judecătoreşti, care se emite de instanţa de fond, şi dat fiind faptul că ipotetic aceasta ar putea aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale consfințite de CEDO, deoarece nu există un mecanism de contestare și desființare a actului judecătoresc respectiv. Astfel, în acest caz, se evidenţiază necorespunderea art.448 alin.(3) CPC cu esența revizuirii. Or, fiind o cale de retractare, examinarea cererilor de revizuire declarate în temeiurile prevăzute la lit.g) şi h) art.449 CPC urmează a fi realizată anume potrivit regulilor prevăzute de alin.(1) și (2) art.448 CPC. Iar prin atribuirea în competența Curții Supreme de Justiţie a obligației de a examina cererile de revizuire asupra unui act de dispoziţie pronunțat de instanţa de fond sau de apel, s-ar crea falsa impresie că se realizează controlul judiciar de către instanţa ierarhic superioară, oferindu-i revizuirii calitatea de cale de atac de reformare, idee care nu poate fi admisă în raport cu conținutul revizuire ca mecanism procesual retractabil prin esență, cât și cu principiile fundamentale ale controlului judiciar. Probabil, suntem în prezenţa tendinței legiuitorului de a motiva intervenția retractând-şi soluția să nu admită pe viitor asemenea încălcări prin rolul acesteia de conciliere a actului judecătoresc național cu actul judecătoresc al forului internațional, în vederea împăcării acestor ordini de drept. Dar totuşi această tendință nu este sprijinită de un suport juridic plauzibil, or în conformitate cu prevederile legale în vigoare, Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă, care asigură aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanțele judecătoreşti, neavând în competența sa exclusivă rolul de a concilia actul judecătoresc național cu actul judecătoresc al forului internațional. În final, concluzionăm că este nejustificată oferirea în competența exclusivă a Curţii Supreme de Justiţie a examinării cererii de revizuire pentru cazurile reglementate la lit.g) şi h) art.449 CPC, dat fiind faptul că în unele situații căile interne de recurs pot fi epuizate şi în faţă instanţei de fond sau de apel; şi ținând cont de faptul că revizuirea este o cale de atac de retractare, iar examinarea cererii de revizuire urmează a fi de competența instanţei a cărui act de dispoziţie se contestă. Prin urmare, se impune cu titlu de lege ferenda excluderea alin.(3) art.448 CPC.