In practica medicală tradițională se conțin forme terapeutice bazate exclusiv pe puterea cuvantului. Deoarece, in cercetarea academică, acest aspect este puțin valorificat, comunicare va releva importanța subiectului abordat pentru ințelegerea legităților naturii, transmiterea cunoștințelor medicale populare, precum și studiul spiritualității și al normelor de conduită in comunitatea tradițională. Cuvantul este un important instrument al practicilor terapeutice, in special cele magico-terapeutice. El are puterea de a ține la distanță supranaturalul malefic și de a-l extrage din corpul bolnav dacă agresiunea s-a produs deja. Principalele forme cu finalități pragmatice utilizate in prevenirea sau tratarea bolilor au fost: rugăciunea, descantecul, binecuvantarea și urarea. Strămoșii noştri știau că cuvantul este cea mai puternică unealtă pe care o are omul, de aceea foloseau cuvantul intr-un mod constructiv pentru a lecui, insă, la fel de bine il foloseau și in mod negativ pentru a dăuna și distruge. De obicei, insoțită de rituri simpatetice, formula malefică se activa in scopul alungării (starpirii, sperierii etc.) demonilor sau duhurilor bolii. Dovadă servesc numeroasele formule magice păstrate pană astăzi (Tu, bubi ră/<...>/ Că di nu ti-i duși/ Cu focu ti-oi ardi/ Cu cuţatu ti-oi tăie/ Cu apa ti-oi ineca/ Şi te-oi da la noui căţeli/ Şi ti manci…). Studiul va cuprinde și diferite abordări ale noțiunii de „cuvant tămăduitor” sau „cuvant creator”; originea religioasă a credinței in forța majoră a cuvantului, atunci cand simpla pronunțare a cuvantului era indeajuns ca să se producă vindecarea, dar și intrepretarile istoriografice ale relației cuvant–rit.