Pentru prima dată in găgăuzologie este studiat fenomenul religios și etnocultural al găgăuzilor – hadjalac – pelerinajul la Ierusalim pentru inchinare la Mormantul Domnului. Această tradiție, care este una din cele mai vechi tipuri de inchinare la creștini, s-a păstrat printre găgăuzi intr-un mod intact pe parcursul mai multor veacuri. Acesta se considera cel mai mare pelerinaj dintre toate tipurile care existau. Pe parcursul cercetării acestei teme, autorul a folosit toate izvoarele disponibile. Datorită utilizării diverselor surse a fost posibil ca in lucrare să fie reflectat un tablou viu al pelerinajului găgăuzilor. Bazandu-se pe studiul formelor istorice ale acestui fenomen, răspandit la găgăuzi in secolul al XIX-lea – inceputul secolului al XX-lea, și pe analiza funcțiilor și codurilor practicii tradiționale, autorul conchide că hadjalac, după un șir de caracteristici, se deosebește considerabil de alte forme de pelerinaj ortodox. Scopul acestuia nu era doar o reinnoire spirituală, ci o renaștere completă a omului printr-un șir de ritualuri de inițiere (inchinarea la Mormantul Domnului, scăldatul in raul Iordan, care era perceput drept un ritual de spălare a tuturor păcatelor, primirea titlului de „hadji” ș. a.). O parte integrantă a acestei tradiții popular-religioase erau ritualurile de petrecere și intalnire a pelerinilor de către toată comunitatea rurală, ceea ce ii permite să se „inscrie” și ea in tradiția culturală, dar aceasta a și contribuit la păstrarea obiceiului. Pelerinajul in Țara Sfantă (Orientul Creștinesc) constituie o parte importantă a culturii ortodoxe și a viziunilor tradiționale ale găgăuzilor.