În articol, tratăm principalele tipuri de relaţii care se stabilesc între sintagmele verbale funcţionale şi verbele-substitut, cunoscut fiind faptul că realitatea lingvistică ne oferă extrem de puţine cazuri de sinonimie absolută. Aşadar, în condiţiile în care tendinţa firească a limbilor naturale este de a opera o selecţie riguroasă, eliminând pe cât posibil structurile mai ample, care contravin principiului economiei de mijloace lingvistice, şi, cu atât mai mult, pe cele care se dovedesc a fi şi redundante semantic, premisa logică de la care se porneşte este că sintagmele verbale funcţionale conţin, cel puţin, un sem specific – perceptibil uneori doar la nivelul structurii profunde –, şi care justifică perenitatea acestor structuri di-, tri- sau chiar tetralexematice1 de-a lungul secolelor.