Moșitul face parte din istoria și experiența umană din vremuri străvechi și reprezenta un meșteșug tradițional, care consta în asistarea nașterii și acordarea primelor îngrijiri nou-născutului. Poporul nostru considera moașa / baba / bunica una din cele mai înțelepte și cunoscătoare femei din comunitate și, datorită importanței sale sociale, aceasta se bucura de un statut privilegiat, fiind deosebit de respectată. Până în secolul al XIX-lea, în spațiul nostru cultural, grija pentru naștere revenea în totalitate în sarcina moașelor, care nu aveau studii în cadrul instituțional, dar aveau cunoștințe referitoare la fiziologia corpului uman, la psihologia lăuzei, a familiei etc. Rolul moașelor era de a asista femeile în timpul nașterii și a le încuraja, de a tăia cordonul ombilical, de a se asigura că placenta a fost expulzată. În afară de grija moașei pentru reușita nașterii, aceasta trebuia să asigure capacitatea lăuzei de a da naștere în continuare la copii sănătoși și de a îndeplini ritualurile și obiceiurile prescrise de tradiție. În Republica Moldova, istoria și evoluția moșitului tradițional, precum și a moașelor, în special pentru a doua parte a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, sunt mai puțin documentate în comparație cu România sau spațiul occidental. Istoricii medicinei relatează unanim că începând cu secolul al XIX-lea s-au produs o serie de schimbări în ceea ce privește atitudinea față de naștere și metodele aplicate pentru siguranța nașterii. Aceste schimbări se datorează evoluției științei medicale și instituționalizării profesiei de moașă. Sistemul de credințe legate de naștere, nu s-a dezechilibrat, însă, odată cu mutarea unui anumit procent de nașteri în clinici, a avut loc un proces de triere și de modificare, în urma căruia cele mai multe ritualuri și credințe au continuat să fie transmise din generație în generație. Astfel, ansamblul tradițional de cunoștințe și datini, menite să ușureze travaliul și viața ulterioară a nou-născutului, precum și riturile liminare, de protecție și de integrare s-au dovedit a fi deosebit de viabile alături de obiceiul de cinstire a moașei. Necesitatea reconsiderării moșitului tradițional și a practicilor adiacente acestuia este impusă de pierderea tot mai pronunțată a cunoștințelor și credințelor referitoare la acest element de patrimoniu, extrem de important pentru conceperea complexă a culturii noastre tradiționale, ce ne definește ca popor.