În concepția marelui psihiatru Carl Jung, masca reprezintă un concept-cheie al psihologiei, care se referă la imaginea pe care oamenii o prezintă despre ei înșiși în societate. Proiecția acestei măști în exterior este un mecanism de protecție al individului, pentru a afișa o imagine acceptată de cei din jur și pentru a-și proteja vulnerabilitatea, ascunzând, astfel, adevărata lui personalitate, precum și emoțiile, dorințele sau așteptările proprii. Jung i-a dat și o denumire acestei măști – persona, și a argumentat că aceasta poate fi înțeleasă ca parte a personalității false, colective sau sociale. Pornind de la arhetipurile mitice, Jung identifică douăsprezece arhetipuri psihologice, menționând că pot fi descoperite chiar mai multe. Acestea sunt: conducătorul, creatorul/artistul, înțeleptul, inocentul, exploratorul, rebelul, eroul, magicianul, măscăriciul, orfanul, iubitorul și îngrijitorul. Pentru fiecare dintre ele, Jung identifică atât aspectele positive, cât și cele negative, precum și nevoile împlinite sau neîmplinite din spatele manifestării fiecărui arhetip. Masca poate fi binefăcătoare sau dăunătoare, iar cauzele purtării ei sunt diferite de la felul în care părintele îl învață pe copil să se poarte în lume, de la felul în care acesta a prins că trebuie să ofere părintelui o anumită expresie pe față ca să fie iertat sau ajutat, sau spre îngrozitoarele măști ale nevrozei. Istoria măștii se confundă cu istoria omenirii. Dintotdeauna o stare de conștiență i-a impus omului o mască. Înainte de a purta o mască conștientă, omul s-a jucat. Orice început al omului se raportează la joc. Huizinga consideră că „jocul este mai mult decât un fenomen pur biologic, fiziologic sau psihic. Există în joc ceva mai mult decât un instinct”. Jocurile românești cu măști sunt descrise în multe texte și documente din secolele XVII – XVIII de autori precum Del Chiaro, Dimitrie Cantemir. Măștile îndeplinesc o funcție socială, ceremoniile cu măști sunt adevărate cosmogonii ce regenerează timpul și spațiul: ele caută astfel să-l sustragă pe om și valorile pe care le întruchipează el de la degradarea ce-și pune pecetea pe toate în timpul istoric. Însă ele sunt adevărate spectacole catartice, în cursul cărora omul capătă conștiința locului său în univers și își vede viața și moartea înscrise într-o dramă colectivă, căpătând astfel un sens. Într-un articol scris de Ion Chiș Șter pentru ziarul Ateneu în 1984, acesta menționa: „Cercetătorii au afirmat și au demonstrat de multă vreme că evoluția folclorului în general, a folclorului obiceiurilor în special, a fost de la rit la ceremonial, apoi la spectacular. Pe măsura evoluției, valențele magice și rituale s-au estompat, astfel încît descoperirea lor e dificilă, căpătînd o pondere tot mai mare spectacularul”.