Interesul cercetătorilor pentru verbele onomatopeice din limba română a scos în relief un număr surprinzător de mare de asemenea verbe (190), printre care 55 pot fi caracterizate drept verbe care specifică Modul mișcării (VmM). Numărul acestor verbe permite să aducem în discuție statutul limbii române din perspectiva cunoscutei dihotomii tipologice a lui Leonard Talmy, prin care româna, ca limbă romanică, ar aparține a priori tipului de limbi cu încadrare în verb a elementului Traseu (verb-framed languages, VFLs) și expulzarea elementului Mod, ca opusă tipului de limbi cu încadrare în satelit a Traseului (satellite-framed languages, SFLs) și includere în verb a Modului, cum este limba engleză. Deși acest grup de verbe în română nu este prea numeros și implică unele limitări legate de un anumit registru funcțional-stilistic, prezența lor demonstrează că limba română este susceptibilă la exprimarea Modului prin verbul de mișcare, fapt ce ne permite să pledăm în favoarea unei opoziții tipologice mai flexibile și a unei variabilități intra-tipologice în cazul fiecăruia din tipuri, prin utilizarea modelelor din tipul opus pe fundalul modelelor tipului dominant.

Researchers’ interest in the Romanian onomatopoeic verbs revealed a surprisingly high number of such verbs (190), out of which 55 have been identified as Manner-of-motion verbs (MmV). The number of these verbs brings into focus the discussion in the light of Leonard Talmy’s famous typological dichotomy, based on which Romanian, as a Romance language, would a priori belong to the verb-framed languages (VFLs) type, encoding the Path in the verb and leaving the Manner to a subordinate element, as opposed to English, a satellite-framed languages (SFLs) type, which conflates the Manner in the verb and conveys the Path in a satellite. Although the above Romanian verbs are not very numerous and their use implies some limitations related to the language register, their presence proves that Romanian is quite sensitive to the encoding of Manner in the motion verb, allowing us to argue in favour of a more flexible typological opposition and an intra-typological variability within each type, when opposite type patterns are used along with the dominant type patterns.