Obiectivul demersului științific are drept scop scoaterea din anonimat a unui segment important al evoluției artei naționale în contextul refugiuluiexil răsăritean al anilor ʼ70 ai sec. XX. Se accentuează ab ovo exodul oamenilor de cultură, fără precedent în cadrul altor republici ex-sovietice, care se explică prin instaurarea în RSSM a unui dictat ideologic atroce, ce tăia din rădăcini tot ce este talent și valoare. Autorul scoate în evidență necesitatea conștientizării paradoxului sociocultural, când centrul dezvăluirii arhetipurilor identitare, memoria ripostând uitării, se mută din Chișinău la Moscova, unde diaspora moldovenească reușește să asigure continuitatea procesului artistic înscris în ierarhia spirituală multiseculară a neamului. Apelând la juxtapunerea racursiului identitar cu cel psihanalitic, se ajunge la concluzia că oximoronul refugiu-exil se manifestă în două etape diametral opuse, prima plătind tributul utopismului anilor ʼ60, iar cea de-a doua înscriindu-se în imanența pierderii eului artistic, periclitat de sindromul orfanului. Ion Druță, în prima fază, „Sfânta sfintelor”, își aprofundează harul liric prin dialogul-antimonic dintre „homo-naturalis” și al celuia „sub vremii”. Aceste mutații filozofice și psihanalitice, care țin de refulare și sublimare, lărgesc aria genuistico-stilistică prin apelare la polifonismul limbajului cinematografic. A doua fază a eului druțian, periclitat de existența între două culturi, se soldează cu cedarea etnocentrismului culturii ruse. O altă paradigmă a raportului refugiu-exil ține de creația lui Emil Loteanu, semnalând aceeași dualitate, când prima etapă demonstrează continuarea descoperirii valențelor neoromantice, iar cea de a doua îmbrățișează modelul filmului comercial. În concluzie autorul argumentează necesitatea evaluării consecințelor grave ale ecuației refugiu-exil situație-limită pentru artiștii respinși de patrie, dar și a patriei rămase fără artiști.