Arta cinematografică de nonficțiune de-a lungul evoluției sale, concomitent cu diversele funcții, și-a demonstrat și potențialul său artistic. Iar forța lui motrice o constituie limbajul poetic cu figurile de stil – metafora, simbolul, repetiția, precum și alte formule poetice ca arhetipurile, motivele mitologice, biblice ș. a. În contexte sugestive ale discursului cinematografic aceste formule generează diverse și profunde semnificații. Devin niște „centri nervoși” (L. Ghinzburg), atingerea cărora invocă meditații, provoacă emoții. În baza creației cinematografice (Goblen, Vremuri de-a trăi, Vai, sărmana turturică, Cheamă-i, Doamne, înapoi, Obsesie, Frontiere, Tata, Ștefan cel Mare ș. a.) a regizorului Vlad Druc, care a reușit să exploreze majoritatea funcțiilor figurilor de stil (artistică, figurativă, simbolică, estetică, cognitivă etc.), să obțină substanța de poetic și prin posibilitățile artistice ale montajului, orchestrând cu măiestrie imaginile cu partiturile muzicale, să confere unor secvențe filmice condițiile figurilor de stil (metaforă, simbol ș. a.) prin procedeele limbajului cinematografic, precum viteza mișcării imaginilor, dinamica alternanțelor dintre imagini ș. a. Prin aceste calitative vom cerceta concepția cineastului despre rolul și posibilitățile artistico-estetice ale limbajului poetic, despre modalitățile de creare și utilizare a formulelor în contextul discursului cinematografic de nonficțiune. Se va demonstra importanța bazei documentare a filmului pentru o conlucrare artistic eficientă cu limbajul poetic. Altfel figura de stil pierde din valoarea semnificațiilor sale. Anume limbajul poetic se impune în originalitatea expresiei cinematografice, a tuturor modalităților de redare și interpretare a realității, obținând noi semnificații, profunde generalizări ale mesajului conceptual, oferind discursului cinematografic dimensiuni universale.