Pe parcursul evoluţiei, în scopul sporirii variabilităţii genetice şi asigurării unui spectru mai larg de genotipuri pentru selecţia naturală, plantele hermafrodite au dezvoltat sisteme moleculare complexe de evitare a autofecundării prin asigurarea autoincompatibilităţii (AIC) polenului. AIC se manifestă la nivel de gametot şi sporot [9, 26], ind determinată de alelele locusului S (self-incompatibility). Utilizarea formelor mutante a relevat modelul bipartit al locusului S cu gene distincte, care reglează însuşirile pistilului şi ale polenului [5]. S-a constatat, că polenul străin germinează pe stigmate mult mai repede, are o viteză sporită de înaintare prin stil, realizând fecundarea într-un timp de aproximativ două ori mai scurt comparativ cu propriul polen [24].