Cvartetul de coarde (1981) reprezintă ultima lucrare în domeniul muzicii pentru cvartet — una din sferele îndrăgite în care s-a manifestat talentul și măiestria compozitorului V. Verhola. Lucrarea este alcătuită din două părți contrastante, ce se succed conform principiului lent–repede (acest principiu este specific folclorului muzical românesc, ce prevede alternarea a două genuri: doină — joc, horă — sârbă etc.). Partea I, Lento e scrisă în formă tripartită cu mijloc contrastant și repriză sintetică. Ea începe cu o secțiune polifonică, bazată pe o temă-serie dodecafonică (a). Secțiunea mediană este structurată în câteva compartimente, ce arată o nouă imagine muzicală (b), de natură cantabilă atât în dezvoltare, cât și în dialog cu materialul tematic din expoziție, fiind folosite diverse tehnici polifonice și aleatorica. Repriza formei tripartite arată succesiv prima, apoi a doua temă, rezultând o repriză sintetică. Tema-serie, precum și varianta recurentă a ei acum sunt expuse sub forma imitațiilor aleatorice la diferite instrumente, încadrate într-o factură puantilistă. Partea II, Presto, concentrează într-o formă de rondo imagini motorice, vitale, optimiste. Refrenul (A), prezintă în sine cinci variante ale temei de bază. A doua expunere a refrenului (A1) este redusă ca dimensiune, dar originală prin tratarea tehnicii seriale: desenul melodic al seriei se expune la diferite voci prin imitație canonică; spre deosebirile de serialismul normativ aici sunt frecvente repetările de sunete; tronsoane din serie (câte 3, 4 sau 6) pot fi în diferite variante (se inversează cu locul sau din aceleași elemente se obține alt “desen”, ca în mozaic), ceea ce creează un contrapunct liber. Astfel, în rezultatul imitației canonice se obține o “aleatorică polifonică”. Cele două episoade (B și C) se disting prin utilizarea deferitor tehnici componistice (aleatorica, tehnica serială) și modalități de interpretare (col legno, pizzicato, glissando, etc). În ambele episoade sunt folosite numeroase procedee polifonice. Înveșmântate în teme de esență folclorică, toate mijloacele de expresivitate și tehnicile componistice folosite de V. Verhola — tehnica izoritmiei (în p.II), cea serială (în p.I), ridicarea și coborârea concomitentă a unui sunet la o înălțime de ≠1/4 de ton, numeroasele procedee interpretative, diferitele succesiuni ritmico-intonaționale, acordurile de 4 voci la libera alegere (la indicația compozitorului în partea II), nuanțele dinamice, tempourile în alternare variată și graduală, factura în toată diversitatea ei (polifonică, omofonică, puantilistă) — contribuie la dezvăluirea mesajului artistic și determină specificul irepetabil al Cvartetului de V. Verhola care poate fi considerat pe bună dreptate un veritabil model al scriiturii polifonice a sec. XX.