Edward Elgar (1857–1934) este una din figurile cele mai proeminente ale noii „renașteri” a muzicii engleze, considerat chiar ca fiind „primul compozitor adevărat, pe care l-a dat Anglia din timpul lui Purcell” (L. Kovnațkaia). Un loc important în creația de cameră a lui E. Elgar îl ocupă ultimele trei lucrări ample compuse pe parcursul anului 1918 — Sonata pentru vioară și pian, e-moll, op.82, Cvartetul de coarde, e-moll, op.83 și Cvintetul cu pian, a-moll, op.84, toate purtând amprenta tragicelor evenimente legate de primul război mondial. Sonata pentru vioară și pian e-moll, op.82 este unică în creația compozitorului din perspectiva acestui gen (încercarea de a compune în 1877 o sonată pentru vioară sub op. 9 s-a terminat cu distrugerea manuscrisului de către compozitor). Și totuși, apariția ei a fost precedată de compunerea mai multor miniaturi pentru vioară precum și pentru duetul vioară+pian în care autorul și-a cizelat scriitura și a experimentat cu sonoritatea ansamblului. Finalizată pe 15.03.1918, Sonata a fost pentru prima dată interpretată în cadrul unei serate private de violonistul W.H. Reed și de însăși E. Elgar la pian. Premiera publică s-a produs pe 21.03.1919 în Sala Eoliană a Societății Muzicale Britanice, cu același W.H. Reed și L. Ronald (pian).Sonata pentru vioară și pian, op. 82 are structura tradițională a ciclului tripartit: I. Allegro; II. Andante; III. Allegro non troppo. Fiecare parte, originală prin concept, tematism, formă relevă un anumit mesaj artistic, un rol important în descoperirea căruia îl are limbajul muzical, originalitatea căruia se manifestă în plan melodic și armonic, în factura bogată și diversă, și nu în ultimul rând, în variatele ipostaze în care apar cele două instrumente. În partea I, scrisă în formă de sonată, sunt prezente câteva teme, care joacă un rol însemnat în procesul desfășurării acesteia. Fiecare temă, prin caracterul ei se prezintă ca o „imagine autobiografică” având asociații cu anumite evenimente sau persoane din viața compozitorului. Partea a II-a, întitulată Romance, poartă amprenta narațiunii, revărsată în fraze, secvențe, pasaje sau figuri specifice întruchipate într-o formă tripartită complexă. Finalul este dominat de o dispoziție optimistă, plină de viață, fapt ce se datorează mijloacelor de expresivitate: tonalitatea luminoasă E-dur, tempoul rapid, dar negrăbit, caracterul liric al temelor. Articulând o formă de sonată, acest final este unul sintetic, de recapitulare deoarece la sfârșitul mișcării compozitorul citează secțiunea lirică de mijloc din cea de-a doua parte a ciclului. Toate mijloacele de exprimare utilizate în această Sonată denotă trăsăturile unui stil individual al unui compozitor ancorat profund atât în tradiția națională, engleză, cât și în cea europeană, un stil romantic, încadrat în tipare clasice, ce amintește de stilul lui J. Brahms.