Procesul democratizării în Republica Moldova (ca și în alte țări post-sovietice) se află pe un făgaș, marcat de dinamism și, în cele din urmă, de devenire. Se produce, de fapt, integrarea acestui fenomen în procesul general al transformărilor care au cuprins societatea moldovenească. În acest context, stimularea atitudinilor participative ale cetăţenilor se înscrie firesc în perspectivele dezvoltării societăţii, determinând imperativul trasării unor obiective precise şi al formulării unor concluzii de rigoare, necesare şi utile pentru aprofundarea proceselor transformatoare. Reprezentând, cu adevărat, o inovaţie în viaţa societăţii şi o expresie a desfăşurării reale a proceselor democratice, noţiunea de democratizare vizează și promovarea iniţiativelor locale, a creativităţii individuale şi de grup, a cooperării, drept principiu diriguitor al vieţii, întru valorificarea eficientă a potenţialului uman şi multiplicarea acestuia. Punctele de reper ale acestui proces rezidă în implicarea cetăţenilor în identificarea problemelor stringente ale comunităţii căreia îi aparţin; în participarea la luarea deciziilor; asumarea responsabilităţilor; eficientizarea aportului personal la soluţionarea problemelor emergente; cooperarea eforturilor; utilizarea judicioasă a resurselor locale; crearea parteneriatelor; fortificarea societăţii civile; participarea la diferite tipuri de instruire; antrenarea în elaborarea, realizarea şi asigurarea viabilităţii proiectelor şi programelor implementate. Astfel, în condiţiile în care noţiunea de «proiect» devine o chintesenţă a acţiunii social-politice, fie la nivel naţional, fie la nivel local, populaţia comunităţii devine, prin antrenarea în așa-zisă «dezvoltare comunitară» (care este parte a democratizării), prin lansarea şi antrenarea în diferite proiecte, sensibilizată la oportunitatea iniţierii în procesele decizionale, îşi asumă examinarea problemelor stringente apărute în viaţa cotidiană a comunităţii, obţine acces la stabilirea priorităţilor, se obişnuieşte să argumenteze şi să ierarhizeze necesităţile, să-şi planifice activităţile, să-şi coopereze eforturile, să utilizeze raţional resursele locale, să găsească finanţatori externi, să gestioneze proiectele respective. Există deja rezultate reale şi exemple concrete ale desfăşurării reuşite a acţiunilor, menite să contribuie la reuşita procesului de «dezvoltare comunitară» în cadrul localităţilor rurale din republică. Ceea ce contează, în primul rând, însă sunt nu atât realizările concrete, la nivel de sat sau raion, fără a subaprecia, câtuşi de puţin palpabilitatea reală a rezultatelor, fie şi de proporţii mai puţin semnificative, deocamdată, urmările sociale ale fenomenului în desfăşurare, efectele care pot fi întrevăzute dincolo de anumite rezultate concrete. Câmpul democraţiei participative, circumscris construcţiei perseverente a cotidianului, nu este limitat prin anumite standarde riguroase, fiecare comunitate căutând propriile instrumente si mecanisme pentru afirmarea propriei identităţi, pentru conceperea, punerea în practică şi aplicarea iniţiativelor participative.