Articolul scoate la iveală evoluția instrumentelor cu coarde ciupite în perioada renascentistă. Autorul face o trecere în revistă a lăutei, vihuelei și chitarei cu patru corzi (așa numită chitară spaniolă), instrumentelor care au devenit precursorii chitarei clasice moderne. Sunt studiate particularitățile constructive, specificul de interpretare, căile de formare a repertoriului pentru aceste instrumente. Lăuta a fost adusă în Europa din țările din est la mijlocul secolului al XIV-lea concomitent cu invazia maurilor în Spania și Sicilia. Lutiștii au contribuit considerabil la dezvoltarea tehnicii interpretative, la aplicarea facturii complexe și procedeelor de dezvoltare, la formarea unui repertoriu vast și variat, reflectând foarte amănunțit toate inovațiile stilistice ale timpului. În cadrul articolului se analizează Fantasia (Ricercar) nr. 38 a faimosului lutist italian Francesco Canova da Milano (1497-1543). Vihuela a fost un alt instrument care a căpătat o mare popularitate în secolul al XVI-lea pe teritoriul Peninsulei Iberice și al statelor italiene. Autorul articolului analizează datele privind creația vihuelistului și compozitorului spaniol Luis de Milán (c. 1500-c. 1561), autorul culegerii сu titlul El Maestro pentru vihuela de mano publicat la Valencia în 1536. În pofida răspândirii lăutei și a vihuelei în perioada renascentistă, totodată, în sec. al XVI-lea se observă creșterea interesului muzicienilor și al publicului larg față de chitară. În perioada vizată se răspândesc două tipuri de chitară – predecesoare ale chitarei moderne – chitara cu patru coarde și ceea cu cinci coarde. Ambele construcții ale instrumentului au apărut în Spania și ulterior, s-au răspândit pe teritoriul întregului continent european. Sunt aduse dovezi cu privire la chitarele renascentiste, ce câștigă în fața altor instrumente cu coarde ciupite precum lăuta și vihuela, grație unei construcții mai avansate, unui acordaj mai reușit, unor posibilități tehnice și expresive noi care au influențat dezvoltarea repertoriului.