În cea mai răsăriteană provincie a Imperiului Austriac, Bucovina, eficacitatea terapeuticii tradiționale a precedat și, ulterior, a însoțit prestigiul medicului. În secolul al XIX-lea, ceaiurile, unguentele și alte câteva remedii foarte simple constituiau esența tratamentelor, în condițiile unui deficit major de „doctori cu diplomă”. În a sa Cronică a comunităţii rurale din Ilişeşti, I. H. Dressler amintea de bolnavii chemați la Cernăuți pentru a fi consultați de „nou-numitul medic al țării”, doctorul și profesorul din Lemberg Anton Slawikowski. Cu o justificată surprindere, autorul se întreba: „[…] oare cum o să parcurgă aceștia drumul întrun timp în care nu exista cale ferată, nici automobile, acel drum lung de mai mult de 100 km?”. Singura consolare rămânea „prezența în acea localitate a unor oameni care știau să se descurce cu mijloace tradiționale, ca plantele culese – la lumină de lună etc.” Locuitorul mediului rural continua să creadă, cu tărie, în mecanismele „autoreglării” propriului organism, reticenţa sa faţă de doctori fiind alimentată şi de costurile ridicate ale consultaţiilor şi ale tratamentelor sau „produselor spițeriei”. Pornind de la această constatare, comunicarea mea îşi propune să prezinte câteva aspecte ale „medicinei populare” practicată în Bucovina austriacă, acolo unde, pe lângă elementele magice şi religioase, cunoştinţele empirice de tratare i-au consacrat pe unii „moşnegi şi babe” care ştiau să asocieze folosirea ierburilor de leac cu înţelepciunea populară. Sunt identificaţi câţiva posesori ai virtuților terapeutice, metodele de tratament, repertoriile de leacuri ale bucovinenilor şi recomandările care au intrat în aşa-numita „farmacie a casei”. De asemenea, este identificată poziţia medicilor în raport cu practica tradiţională a „lecuirii”, ca şi popularizarea, prin intermediul publicaţiilor, a remediilor aflate la îndemâna oricui.