Pentru încadrarea juridico-penală a majorităţii infracţiunilor prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova nu este esenţial de relevat şi de stabilit trăsăturile subiectului pasiv. Însă în anumite situaţii prezenţa părţii vătămate este determinată de însuşi caracterul infracţiunii (în special în cazul infracţiunilor contra persoanei). Mai mult decât atât, comiterea unui şir de infracţiuni nu numai că este imposibilă fără victimă, dar şi presupune un comportament determinat al ei. La categoria acestor infracţiuni se referă şi escrocheria, răspunderea penală pentru care este prevăzută în art.190 CP RM. Menţionăm că în teoria penală a Republicii Moldova se mai utilizează şi noţiunea de „victimă” pentru a desemna subiectul pasiv. Spre deosebire de doctrina penală română, trăsăturile victimei în doctrina penală a Republicii Moldova sunt cercetate în calitate de semn facultativ al obiectului infracţiunii. Juriştii români însă includ semnele subiectului pasiv în grupul semnelor care caracterizează subiectul infracţiunii, determinându-l ca „persoana asupra căreia se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) periculoasă1 ” şi „persoana vătămată penal, adică cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârşirea infracţiunii2 ”. Respectiva calitate o poate avea atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică sau chiar statul. Dispoziţia art.190 CP RM, prescriind metodele de comitere ale escrocheriei – înşelăciunea şi abuzul de încredere -, indică concomitent asupra prezenţei în afară de subiectul activ al infracţiuni şi a unei alte persoane reale – a părţii vătămate sau a reprezentantului acesteia (în cazul în care averea este sustrasă nu de la proprietar, ci de la persoana, căreia ea i-a fost încredinţată). Atenţionăm, în contextul celor enunţate, că utilizarea termenului „victimă”nu este tocmai potrivită pentru a desemna persoana înşelată, deoarece sunt posibile situaţii când infractorul sustrage averea înşelându-i nu pe ei, ci pe reprezentanţii lor. Faptul că legea indică asupra subiectului pasiv presupune că, prin intermediul înşelăciunii sau abuzului de încredere, făptuitorul exercită o influenţă psihică asupra conştiinţei şi voinţei victimei3 , iar „a înşela” înseamnă „a induce în eroare, a abuza de buna-credinţă a cuiva”4 . O poziţie analogică o au şi autorii români. A. Boroi consideră vizavi de latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune5 : „elementul material în forma tip este reprezentat în oricare din variantele infracţiunii, de o acţiune frauduloasă de amăgire ori inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate”6 . Astfel, înşelăciunea îşi găseşte expresie într-o anumite comunicare între oameni, unul dintre care (înşelătorul) îl induce în eroare pe celălalt (înşelatul). În procesul unei astfel de comunicări înşelătorul comunică date false sau, invers, nu comunică adevărul. Comunicarea datelor însă presupune întotdeauna prezenţa adresatului, adică a acelei persoane căreia ele i se comunică. Trecerea sub tăcere (necomunicarea), de asemenea, presupune că există o altă persoană care nu primeşte informaţia corespunzătoare. Menţionăm că pentru consumarea escrocheriei în forma înşelăciunii este necesar nu pur şi simplu de comunicat o informaţie falsă sau de a o trece sub tăcere pe cea reală, ci se mai cere şi un rezultat determinat al acestor acţiuni – săvârşirea de către cel înşelat a acţiunilor de transmitere a bunurilor sau a drepturilor patrimoniale ale infractorului. În baza acestui temei, pot fi evidenţiate anumite cerinţe atât faţă de personalitatea celui înşelat, cât şi faţă de comportamentul lui. Pornind de la faptul că înşelăciunea poate fi realizată doar în limitele anumitor relaţii, care apar între persoanele fizice, constatăm că este imposibil să recunoaştem drept înşelăciune acţiunile care nu influenţează psihicul unui om viu. În limba română verbul „a înşela” întotdeauna este legat de un substantiv, care desemnează o fiinţă însufleţită – „a înşela pe cineva”. Corespunzător, nu pot fi calificate drept escrocherie acţiunile de utilizare a cardurilor bancare falsificate sau sustrase pentru obţinerea banilor din bancomat, de introducere în automate a altor obiecte în loc de monede şi bancnote, precum şi alte acţiuni cu un asemenea caracter. În această ipoteză, susţinem opinia specialistului rus I. Klepiţki, care consideră că „computerul, la fel ca şi lacătul safeului, nu poate fi înşelat, deoarece dispozitivele tehnice nu posedă psihic”7 . Menţionăm că Codul penal model al statelor membri ale CSI recomandă includerea în legislaţia penală a unei norme referitoare la sustragerea comisă prin intermediul tehnicii computerizate sau al altor dispozitive tehnice. În lipsa unei astfel de norme, sustragerea bunurilor străine prin metodele indicate va fi calificată ca furt. Înşelăciune va constitui comunicarea unei informaţii false doar unei persoane capabile să o conştientizeze şi să o recepţioneze, apte de a-şi da seama de caracterul acţiunilor sale şi de a le dirija. Persoana cu deviaţii mintale nu este în stare să aprecieze veridicitatea informaţiilor primite, nu este capabilă să perceapă adecvat realitatea şi nu poate acţiona raţional. Corespunzător, dacă persoana nu conştientizează caracterul acţiunilor, comise faţă de ea şi faţă de patrimoniul ce-i aparţine, ne aflăm în prezenţa unei sustrageri pe ascuns a averii proprietarului – furtul, chiar dacă infractorul a realizat anumite acţiuni îndreptate spre inducerea victimei în eroare. Autorul român O. Stoica consideră că „prezentarea frauduloasă, denaturată sau alterată a realităţii trebuie să fie aptă de a inspira încredere victimei şi de a o induce în eroare, de a o amăgi sau de a o menţine în eroarea produsă anterior”8 . Înşelăciunea trebuie să atragă după sine inducerea victimei în eroare referitor la anumite circumstanţe, acţiuni sau evenimente, care ar influenţa decizia acesteia de a transmite patrimoniul vinovatului sau persoanelor indicate de către el. Eroarea victimei constituie o verigă intermediară în lanţul cauzal între acţiunile vinovatului şi rezultatul infracţional în forma prejudiciului material. Un astfel de lanţ poate fi prezentat schematic în următorul mod: înşelăciunea comisă de către vinovat - inducerea victimei în eroare - transmiterea patrimoniului sau neîmpiedicarea ridicării patrimoniului în folosul infractorului sau terţelor persoane-rezultatul infracţional în forma prejudiciului material. Lipsa unei verigi în respectivul lanţ exclude legătura cauzală între acţiunile subiectului şi consecinţele prejudiciabile, ceea ce exclude răspunderea penală. Eroarea victimei reprezintă „continuarea deformării realităţii de către vinovat deja în sfera activităţii intelective şi volitive a celui înşelat”9 . Eroarea trebuie să fie cu necesitate consecinţa comportamentului persoanei vinovate. Infractorul poate întreprinde unele acţiuni pentru a provoca sau a menţine eroarea apărută anterior şi să nu comită nici un fel de acţiuni, pentru a nu distruge închipuirea eronată a victimei apărută anterior. Din aceste considerente, nu putem fi de acord cu afirmaţia precum că în cazul tăcerii „depline” înşelăciunea este imposibilă, întrucât lipseşte influenţa unei persoane asupra psihicului altei persoane cu scopul inducerii ei în eroare10. În particular, contractele civile presupun un anumit comportament al subiecţilor vizavi de prezentarea informaţiei, care poate influenţa asupra deciziei de administrare a patrimoniului. În situaţia în care proprietarul sau alt posesor al patrimoniului are deja o închipuire eronată despre circumstanţele respectivului raport, necomunicarea faptului că aceste închipuiri sunt eronate constituie o influenţă asupra psihicului lui. Această opinie este împărtăşită şi de juriştii moldoveni S. Brânză, X. Ulianovschi, V. Stati, I. Ţurcanu şi V. Grosu care definesc înşelăciunea ca „dezinformarea conştientă a victimei, care constă în prezentarea vădit falsă a realităţii (înşelăciunea activă) sau în trecerea sub tăcere a realităţii, când are loc ascunderea faptelor şi a circumstanţelor, care trebuie comunicate în cazul săvârşirii cu bună-credinţă şi în conformitate cu legea a tranzacţiei patrimoniale (înşelăciunea pasivă)”11. Menţionăm că eroarea victimei nu trebuie să fie cu necesitate una echivocă, indubitabilă. Sunt posibile şi situaţii când victima este frământată de dubii vizavi de veridicitatea informaţiei primite. Dacă însă transmiterea patrimoniului s-a întemeiat anume pe o asemenea informaţie, înseamnă că victima a recepţionat-o drept veridică şi, astfel, a fost indusă în eroare. O altă particularitate a comportamentului victimei în cazul escrocheriei rezidă în faptul că ea, prin propriile sale acţiuni, contribuie la transmiterea averii sau a dreptului patrimonial vinovatului. Inducerea în eroare prin intermediul înşelăciunii constituie temelia transmiterii aparent benevole a averii sau a dreptului patrimonial. Evident, această „bunăvoinţă” este „falsificată”, deoarece este generată de închipuirile eronate ale victimei despre situaţia reală, cunoaşterea căreia ar exclude respectiva tranzacţie. Voinţa victimei este anume „falsificată” şi nu suprimată ca în cazul sustragerilor prin intermediul aplicării violenţei sau a şantajului. Faptul dat demonstrează că însăşi victima îşi apreciază acţiunile de transmitere a patrimoniului drept expresia liberă a voinţei sale, neconştientizând faptul influenţei psihice din partea vinovatului. Însă în acele cazuri când pentru pătrundere în apartamentul victimei se utilizează înşelăciunea (de exemplu, prezentarea drept lăcătuş etc.), iar după pătrundere pentru însuşirea patrimoniului se aplică violenţa fizică sau psihică, componenţa infracţiunii de escrocherie lipseşte. Astfel de acţiuni în funcţie de caracterul violenţei trebuie calificate ca jaf, tâlhărie sau şantaj. Menţionăm ideile specialistului rus B. Nikiforov, care precizează că noţiunea de „escrocherie” nu cuprinde cazurile însuşirii patrimoniului străin în prezenţa unui astfel de acord al victimei, care doar aparent este benevol (de exemplu, înşelarea unei persoane, care se află în stare de ebrietate avansată, într-o stare bolnăvicioasă etc.). Un astfel de acord, în esenţă, exclude libera exprimare a voinţei victimei12. Deci pentru escrocherie este specific faptul că transmiterea averii sau a dreptului patrimonial este conştientizată de către victimă drept expresia liberei sale voinţe, în realitate însă fiind condiţionată de falsificarea acesteia prin intermediul înşelăciunii. Trebuie să evidenţiem că actul de transmitere „benevolă” a patrimoniului trebuie să prezinte valoarea unui act juridic, adică, această transmitere să condiţioneze pierderea temporară sau permanentă a drepturilor patrimoniale din partea victimei şi, concomitent, transmiterea lor vinovatului sau persoanelor indicate de către el. În legătură cu faptul dat, considerăm că transmiterea bunurilor doar cu scopuri tehnice înguste (pentru a măsura, a ţine, a duce, a supraveghea temporar etc.) nu acordă vinovatului nici un fel de drepturi şi, corespunzător, sustragerea lor, profitând de situaţia respectivă, nu constituie escrocherie, ci furt. Astfel, trezeşte dubii opinia profesorului rus G. Borzenkov, care consideră că „escrocul poate să-i propună direct victimei să o ajute să-şi ducă bunurile, să le ţină, să le supravegheze, sau prin diferite metode poate crea situaţia când victima îl roagă ea însăşi să-i acorde aceste servicii. Şi în primul, şi în al doilea caz înşelăciunea se află în legătură cauzală cu însuşirea averii. Utilizarea înşelăciunii în calitate de mijloc de obţinere a bunurilor şi transmiterea lor de către însăşi partea vătămată exclude posibilitatea de a aprecia acţiunile vinovatului drept furt”13. Apreciind rolul şi importanţa victimei pentru calificarea escrocheriei, precum şi bazându-ne pe datele ştiinţei victimologice, putem evidenţia două tipuri de victime ale acestei infracţiuni: victime cu iniţiativă şi victime pasive. Primii devin victime ale escrocilor din dorinţa de a-şi satisface interesele prin orice metodă, inclusiv ilegală, cei din categoria a doua manifestă un surplus de încredere, în urma cărui fapt la fel devin victime ale acestei infracţiuni14. Primului grup îi sunt specifice persoanele care transmit mijlocitorului presupus sume de bani sau alte valori materiale pentru dare de mită sau corupere activă, în cazurile în care „mijlocitorul” deja în momentul primirii acestor valori nu are intenţia de a le transmite persoanei cu funcţie de răspundere, ci doreşte să le însuşească. În asemenea situaţii apare întrebarea: poate oare persoana care întreprinde tentativa de comitere a unei infracţiuni să devină concomitent şi victima altei infracţiuni? Vizavi de această problemă specialistul rus V. Veklenko consideră că „legea doar combate însuşirea ilegală a bunurilor în forma mitei de către mijlocitorul presupus şi nu asigură protecţia intereselor proprietarului”15. O astfel de poziţie poate fi acceptată cu greu, deoarece faptul comiterii de către persoană a infracţiunii (sau a tentativei de infracţiune) nu o lipseşte de protecţia juridico-penală a drepturilor sale de atentatele infracţionale ale altor persoane. Grupul al doilea – tipul pasiv – îl constituie persoanele al căror surplus excesiv de încredere, naivitatea, incapacitatea de a descoperi chiar şi o înşelăciune vădită îi uşurează infractorului comiterea infracţiunii. Totuşi nici gradul de facilitate cu care infractorul a reuşit să inducă victima în eroare, nici ingeniozitatea înşelăciunii aplicate nu au importanţă pentru determinarea faptului infracţiunii – în prezenţa tuturor semnelor componenţei de infracţiune vinovatul urmează să fie tras la răspundere penală pentru escrocherie. Rezumând cele expuse, evidenţiem încă o dată că doar în cazul transmiterii aparent benevole de către victimă a averii sau a drepturilor patrimoniale, în baza inducerii în eroare de către infractor şi doar atunci când victima este în stare să-şi dirijeze acţiunile, să conştientizeze faptul transmiterii averii sau a dreptului patrimonial, acţiunile persoanei vinovate pot fi calificate ca escrocherie. Totodată, nici surplusul de încredere, nici intenţiile infracţionale ale victimei nu influenţează încadrarea infracţiunii drept escrocherie.