1. În condiţiile declarării devotamentul faţă de cursul strategic de integrare europeană şi a transformărilor de drept pe care le parcurge Republica Moldova, legiuitorul este nevoit să intervină cu reglementări bine definite şi reajustate la realităţile timpului, pentru a asigura eficienţă procesului de integrare a ţării noastre în familia statelor Uniunii Europene din perspectiva standardelor normative. Politica penală, fiind una dintre politicile publice ale statului, trebuie sa fie concepută în strictă consonanţă cu modul în care statul îşi înţelege scopul social la o anumită etapă de dezvoltare, mai ales atunci când este pus în faţa implementării rigorilor justiţiei penale promovate în mod impetuos de comunităţile internaţionale. Într-adevăr, înfăptuirea politicii penale trebuie să se desfăşoare prin luarea în consideraţie a tuturor factorilor, interni şi internaţionali, care pot contribui eficient la perfecţionarea mijloacelor legislative. Dup cum afirmă, pe drept cuvânt, distinsul profesor G. Antoniu: „Sistemul valorilor sociale are un caracter relativ evolutiv, astfel politica penală a statului trebuie să aibă în vedere atât faptul că anumite valori sociale îşi pierd relevanţa sau pur şi simplu dispar, cât şi împrejurarea că în societate îşi fac apariţia noi valori sociale care trebuie ocrotite prin adoptarea de măsuri administrative şi legislative” [1, p.9]. Numeroasele inovaţii legislative intervenite în sfera reglementărilor penale ne vin drept mărturie asupra faptului că continua modelare a politicii penale constituie o preocupare constantă a legiuitorului autohton, în direcţia creării unui ansamblu de mijloace destinate prevenirii diverselor forme de criminalitate. Asemenea intervenţii sunt justificate de necesitatea înlăturării lacunelor legislative şi controverselor ce vizează tălmăcirea legii penale, care apar la etapa realizării dreptului, precum şi de necesitatea standardizării legii penale la prevederile actelor internaţionale ratificate de legiuitorul autohton. Astfel, politica penală a Republicii Moldova trebuie să aibă în vedere, în egală măsură, atât prevenirea infracţiunilor, cât şi contractarea acestora prin mijloace adaptate la noile condiţii. 2. O remodelare de amploare a politicii penale autohtone, în ceea ce priveşte tendinţele de umanizare şi de decriminalizare a normativului penal, s-a produs prin adoptarea şi punerea în vigoare a Legii nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare la 24.05.2009 [2]. Prin aceste demers legislativ au fost supuse amendării un număr de circa 27 de norme definitorii din Partea Generală şi circa 210 de norme incriminatorii din Partea specială C.pen. al Republicii Moldova. Raţiunea unor asemenea modificări de anvergură a fost dictată de necesitatea ajustării prevederilor Codului penal al Republicii Moldova la recomandările experţilor Consiliului Europei prin dezincriminarea anumitor fapte, umanizarea politicii punitive a statului, modernizarea şi racordarea sancţiunilor penale la standardele medii europene. După cum rezultă din Nota informativă a Ministerului Justiţiei, sub egida căruia a fost elaborat Proiectul de lege, aceste amendamentele legislative au vizat în principal câteva probleme conceptuale cu caracter general, şi anume: – micşorarea limitelor minime şi maxime ale pedepselor şi revizuirea în ansamblu a tuturor pedepselor; – dezincriminarea unor fapte penale; – excluderea repetării infracţiunii în calitate de formă a unităţii legale de infracţiune; – ordonarea logică a conţinutului Codului penal. Aceste modificări legislative erau şi rămân a fi justificate de realităţile timpului, configurând cu tendinţele actuale ale politicii penale, axate în special pe ideea umanizării legii penale, fiind expresia unei viziuni moderne asupra rolului pedepsei în reinserţia socială a persoanelor care au comis infracţiuni. Practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluţia eficientă pentru combaterea criminalităţii, iar pedepsele aspre nu pot justifica eficienţa necesară activităţii de prevenire a criminalităţii. În acelaşi timp, o altă tendinţă importanţă a politicii penale ce se degajă din Legea nr.277-XVI din 18.12.2008 constă în dezincriminarea acelor acte de conduită care nu au un caracter penal evident, făcându-se sub acest aspect o distincţie netă între actele de conduită absolut intolerabile şi cele pe care o societate modernă trebuie să le suporte ca decurgând din faptul că oamenii sunt şi au dreptul să fie diferiţi. În acest sens este pe deplin justificabilă aserţiunea profesorului V.Dongoroz: „Politica penală a unui stat modern trebuie să militeze pentru o mai bună convieţuire a oamenilor, sporindu-se capacitatea de a tolera actele de conduită omeneşte tolerabile. Numai faptele realmente grave, prezentând un vădit grad de pericol social, urmează să rămână în sfera dreptului penal, iar incriminarea şi sancţionarea lor să urmărească perfecţionarea omului” [3, p.143]. 3. În pofida numeroaselor aspecte pozitive care derivă din tendinţele contemporane de remodelare a politicii penale, ţinem să ne manifestăm dezacordul în legătură cu dezincriminarea unor fapte penale, soluţia scoaterii acestora de sub incidenţa legii penale considerând-o ca fiind una pripită şi neadecvată gradului de prejudiciabil ce le este aferent. Din categoria acestor fapte face parte, în primul rând, fapta de vătămare intenţionată uşoară a sănătăţii sau a integrităţii corporale. Anterior punerii în vigoare a Legii nr.292 din 21.12.2007 [4], fapta era incriminată la art.153 C.pen. al Republicii Moldova. Infracţiunea consta în: „Vătămarea intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată fie de o dereglare de scurtă durată a sănătăţii, fie de o pierdere neînsemnată, dar stabilă a capacităţii de muncă”. Infracţiunea amintită se pedepsea cu amendă în mărime de la 200 la 300 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la un an [5, p. 324]. Dereglarea de scurtă durată a sănătăţii este determinată de daunele produse sănătăţii, care durează mai mult de 6 zile, dar nu mai mult de 21 de zile, iar prin pierderea neînsemnată, dar stabilă a capacităţii de muncă se înţelege o incapacitate generală pe viaţă de muncă până la 10 % [5, p. 342]. În prezent, în urma dezincriminării fapta de vătămare intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii este sancţionată contravenţional la art.78 alin. (3) C. contr. al Republicii Moldova, putând fi pedepsită cu amendă de la 50 la 75 de unităţi convenţionale sau cu arest contravenţional de până la 15 zile [6]. Plecând de la natura cauzelor ce stau la baza criminalităţii de violenţă, observăm că atunci când delincventul ce nu este sancţionat corespunzător actului săvârşit, se află într-o zonă sporită de risc de a-l repeta pe viitor. Drept urmare, considerăm că regimul sancţionator al faptei de vătămare intenţionată uşoară a integrităţii corporale aplicabil în prezent în legislaţia Republicii Moldova nu corespunde pe deplin gravităţii acesteia. Întru susţinerea acestei poziţii învederăm următoarele argumente, care pot fi luate în consideraţie de legiuitorul autohton în ipoteza unor reevaluării a politicii penale de sancţionare a faptelor ilicite ce implică aplicarea actelor de violenţă: A. Considerăm că o asemenea valoare socială, precum ar fi sănătatea persoanei nu poate sacrificată, în schimbul umanizării legii penale pe calea dezincriminării faptelor săvârşite prin violenţă. Într-un stat democrat, mai ales care promovează o politică liberală, scopul social pe care trebuie să fie axată politica penală îl constituie individul, astfel încât toate măsurile statale trebuie să fie subsumate realizării acestui scop, prin protecţia drepturilor şi libertăţilor omului. De fapt, studiul legislaţiei penale a Republicii Moldova relevă situaţii în care politica penală de protejare a valorilor sociale este centrată prioritar pe activitatea organelor autorităţilor publice şi nu pe protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. De exemplu, la art.321 C.pen. al Republicii Moldova din Capitolul IV intitulat Infracţiuni contra justiţiei este prevăzută răspunderea penală pentru fapta de „Nesupunere prin violenţă cerinţelor legitime ale administraţiei penitenciarului, săvârşită de o persoană care execută pedeapsa în penitenciar” [7]. Textul incriminator nu condiţionează existenţa infracţiunii de aplicarea unui anumit grad de violenţă, fapt ce ne conduce la concluzia că a apriori norma devine aplicabilă şi atunci când victimei (reprezentant al administraţiei penitenciare) i se cauzează o vătămare intenţionată uşoară integrităţii corporale sau sănătăţii. Plecând de la conţinutul obiectului juridic special principal al acestei infracţiuni, putem observa că, în speţă, statul acordă prioritate protejării activităţii instituţiilor penitenciare faţă de protejarea sănătăţii şi integrităţii corporale a persoanei. Fără a nega vulnerabilitatea şi factorul de risc caracteristic reprezentanţilor instituţiilor penitenciare în activitatea de supraveghere a executării pedepsei, considerăm că statul, prin politica penală pe care o promovează, trebuie să apere, în egală măsură împotriva actelor de violenţă orice persoană căreia îi este lezată sănătatea sau integritatea corporală. B. În contextul exploziei masive a faptelor de violenţă în Republica Moldova, considerăm că sancţiunea prevăzută la art.78 alin.(3) C.contr. aplicată pentru vătămarea uşoară, care, după cum s-a menţionat, constă în amendă de la 50 la 75 de unităţi convenţionale sau arest contravenţional de până la 15 zile, nici pe de parte nu corespunde exigenţelor de prevenire a criminalităţii violente şi prin aceasta protejării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. Este bine ştiut că violenţa generează violenţă, mai ales atunci când nu este sancţionată ca atare. Studiul de drept comparat demonstrează că unele legislaţii penale europene sancţionează penal simpla lovire a persoanei, nepunându-se sub semnul întrebării pedepsirea penală a faptelor de vătămare, chiar şi uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Spre exemplu, legiuitorul român la art.180 C.pen. sancţionează fapta de lovire sau alte acte de violenţă. La alin.(1) al articolului menţionat este prevăzută răspunderea penală pentru lovire sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice, fapta fiind pedepsită cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Pe când la alin.(3) al aceluiaşi articol este dozată răspunderea penală pentru lovire sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile, fapta fiind pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă [8, p. 81]. Prin urmare, în virtutea argumentelor expuse mai sus considerăm că legiuitorul moldovean ar trebui să-şi revadă politica represivă de sancţionare a faptelor de violenţă. Pe această cale, suntem promotorii ideii după care ar trebui să revină la vechea formulă legislativă, în sensul pedepsii penale a faptei de vătămare intenţionată uşoară a sănătăţii sau a integrităţii corporale însoţită de dereglarea de scurtă durată a sănătăţii sau pierderea neînsemnată a capacităţii de muncă. De fapt, o asemenea teză a fost promovată şi de către distinsul profesor A. Borodac, care în calitate de autor principal al Codului penal din 2002 a militat pentru un asemenea tratament sancţionator al faptei de vătămare intenţionată uşoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii [9, p.73]. 4. Într-un alt spectru de idei, se poate observa că în pofida concluziilor care au derivat din expertizarea prevederilor Codului penal al Republicii Moldova, realizată de către experţii desemnaţi de Consiliul Europei, legiuitorul nu a dezincriminalizat sau nu a redefinit faptele infracţionale descrise în normativul penal prin semne estimative sau de evaluare. Este bine ştiut că în legislaţia penală a Republicii Moldova, la descrierea unor categorii de infracţiuni legiuitorul face uz de expresii şi sintagme cu caracter estimativ, prin care sunt prestabilite anumite semne obiective şi subiective ale componenţei de infracţiune, de exemplu: daune în proporţii considerabile (art. 176 lit.a), art.186 alin.(2) lit. d), 187 alin.(2) lit. f), art.188 alin.(2) lit.f) C.pen. etc.), alte urmări grave (art.171 alin.(3) lit.f), art.172 alin.(2) lit. e), art.307 alin.(2) lit.c) etc.), obrăznicie sau cinism excepţional (art.287 alin. (1) C.pen.) etc. Plecând de la asemenea premise, se poate constata că organele de drept în fiecare caz în parte, în baza unei evaluări minuţioase a stării de fapt, trebuie să constatate dacă fapta prejudiciabilă întruneşte sau nu condiţia de gravitate cerută de lege, prin estimarea acestor semne definitorii. Autorul V. Kudreavţev a desemnat semnele estimative sau de evaluare ca fiind acele situaţii juridice la baza constatării cărora stă conştiinţa juristului ce aplică legea penală, prin luarea în consideraţie a prevederilor Codului penal şi a împrejurărilor de fapt ce caracterizează cauza penală concretă [10, p.134]. De pe aceleaşi poziţii autorul A. Borodac afirmă că existenţa noţiunilor definitorii în legea penală se explică prin aceea că ele permit a lua în consideraţie schimbarea condiţiilor social-politice şi economice, circumstanţele specifice ale cauzei penale, dat fiind faptul că acestea nu întotdeauna pot fi exprimate şi consfinţite în lege [11, p. 63]. Într-o altă lucrare, autorul susţine că semnele de evaluare se stabilesc în interpretările efectuate de însuşi legiuitorul, de hotărârile Plenului CSJ, de practica judiciară, de conştiinţa juristului [12, p.69]. Exigenţele care decurg din gradul înalt de evoluţie a standardelor justiţiei penale denotă faptul că norma penală trebuie să fie formulată cu precizie şi claritate maximă, astfel încât, pe de o parte, din conţinutul acesteia să derive comportamentul criminal concret ce se pretinde a fi pedepsit, iar pe de altă parte, să nu lase loc de interpretări abuzive din partea autorităţilor. Prin urmare, considerăm că legiuitorul naţional trebuie să facă un efort în plus în ceea ce priveşte fie reformularea, fie dezincriminarea infracţiunilor descrise prin intermediul semnelor estimative sau definitorii. În primul rând, principiul legalităţii incriminării impune legiuitorului exigenţe importante în planul tehnicii legislative. Sub acest aspect, se impune cerinţa elaborării unor texte simple şi clare, conţinând formulări de o cât mai mare transparenţă şi accesibilitate publică. În funcţie de calitatea elaborării textelor de drept penal se află nu numai gradul de adresabilitate, dar şi aptitudinea de a evita arbitrariul judiciar, favorizat întotdeauna de exprimările vagi şi imprecise ale legii penale. După cum conchide pe bună dreptate autorul N. Giurgiu, principiul legalităţii incriminării pretinde legiuitorului adoptarea unor texte cât mai complete pentru a acoperi toate ipotezele de bază ale incriminării şi cât mai precise pentru a servi la stabilirea comodă şi exactă a sensului unor termeni sau expresii şi la determinarea faptei fără echivoc a limitelor reale ale câmpului incriminării [13, p. 27]. În al doilea rând, ca urmare firească a legalităţii incriminării, judecătorilor nu le revine nici un rol în procesul de creare a normelor de drept penal, drepturile şi obligaţiile puterii judecătoreşti înscriindu-se numai în sfera aplicării acestor norme la cazurile concrete, în limite şi proceduri dinainte prestabilite prin lege. Cu alte cuvinte, nefiind creator de normă juridică, judecătorul nu are dreptul de a institui noi infracţiuni pentru uzul uneia sau a mai multor cauze şi nici de a modifica pe cele existente în lege [13, p. 28]. Plecând de la ideea că dreptul autohton face parte din cadrul sistemului de drept continental pentru care precedentul judiciar în calitate de izvor formal al dreptului este străin, interpretarea noţiunilor de „estimative” sau „definitorii” prin atribuirea unor modalităţi de comitere a infracţiunii nespecificate de legea penală i-ar atribui judecătorului calitatea de creator al normelor penale. Precedentul judiciar cu caracter normativ este însă complet străin sistemului de drept continental (romano-germanic), din care face parte şi sistemul de drept al Republicii Moldova – unde doar legiuitorul este creatorul normelor de drept material sau formal.