Managementul aprovizionării reprezintă activitatea prin care se asigură elementele materiale şi tehnice necesare producţiei, în volumul şi structura care să permită realizarea obiectivelor generale ale întreprinderii, în condiţiile unor costuri minime şi ale unui profit cât mai mare. În general, toate activităţile componente ale managementului aprovizionării au importanţă şi semnificaţie economică specifică pentru activitatea generală a întreprinderii, pentru realizarea obiectivelor stabilite în cadrul strategiei de dezvoltare a acesteia. Însă, în economia de piaţă unele activităţi capătă valenţe noi, importanţa lor se accentuează şi ca urmare, acestea trebuie abordate cu un interes sporit, într-o viziune racordată total la mediul economic în care acţionează întreprinderea. Interpretarea porneşte de la conţinutul obiectivelor specifice asigurării materiale care sunt subordonate realizării obiectivelor generale ale strategiei de dezvoltare a întreprinderii. În categoria activităţilor pentru a căror realizare se impune o atenţie sporită se încadrează: Ø Studierea pieţei de furnizare, a furnizorilor potenţiali şi reali; Ø Selectarea şi testarea credibilităţii furnizorilor; Ø Elaborarea strategiilor în cumpărarea (achiziţionarea) de resurse materiale şi echipamente tehnice, ca şi în domeniul gestiunii stocurilor; Ø Negocierea condiţiilor de vânzare-cumpărare, de comercializare în general şi finalizarea acţiunii, în cea mai mare măsură, pe bază de contracte comerciale; Ø Urmărirea evoluţiei pieţei de furnizare, a structurii şi potenţialului de resurse, a preţurilor ş.a. Pe seama realizării eficiente a unor asemenea activităţi, subsistemului aprovizionării i se acordă rolul de sursă de informare strategică şi subsistemul cu participare activă la elaborarea strategiilor de dezvoltare a întreprinderilor. Într-o economie modernă, mai rar se întâmplă ca producătorii să vândă mărfurile pe care le fabrică direct utilizatorilor finali. De regulă, între aceşti factori se interpune o multitudine de intermediari care îndeplinesc un ansamblu de funcţiuni specifice activităţii comerciale în general. Acţiunea de intermediere este variată, iar factorii care o înlesnesc sunt diferiţi. O primă categorie formată din angrosişti şi detailişti cumpără mărfurile în nume propriu în scopul revânzării acestora la un preţ mai mare decât cel avansat la achiziţionare. Aceşti factori se definesc ca “intermediari comerciali”. A doua categorie prospectează piaţa, contactează potenţialii clienţi şi le transmit ofertele sub titlu propriu; aici se încadrează reprezentanţii comerciali, curtierii, ataşaţii comerciali – toţi definiţi ca agenţi comerciali. În sfârşit, a treia categorie este reprezentată de unităţile de transport, bancare, antrepozitele care facilitează spaţiile de distribuţie fără a participa la negocierile comerciale ca atare; aceşti factori se apreciază ca reprezentând “releele” în sistemele de distribuţie sau unităţi de servire. În interpretarea lui PhillipMcVey, “intermediarul comercial nu este o verigă a lanţului de acţiune a unui fabricant; el constituie o piaţă independentă şi locul de întâlnire a clienţilor pentru care a făcut achiziţionarea mărfurilor”.