Excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu, așa cum este cunoscut în legislația națională în vigoare, în diferite forme se re-găsea încă în CPR din 1865 [1,p.1036-1038]. Astfel, capitolul II, ,,Cri-mele și delictele comise de funcționarii publici în exercițiul funcțiunii lor”, în special secțiunea V, paragr. I și II. Ulterior, prevederi similare, s-au regăsit în CPR din 1936 [2,p.103-104], titlul III, cap. I, ,,Delicte săvîrșite de funcționari publici”, în special, art. 247 (în ipoteza acțiunilor ce intră în atribuțiile altei ,,puteri”). Actualmente, art. 328 CP, sub denumirea marginală ,,Excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu”, în modalitatea-tip a com-ponenței de infracțiune prevăzute la alin. (1) al normei precitate, incri-minează ,,săvîrşirea de către o persoană publică a unor acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice”. Latura obiectivă a componenţei de infracţiune prevăzute de art. 328 CP poate îmbrăca doar forma acţiunii. Aceasta urmează să se manifes-te prin depăşirea vădită a limitelor drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege. În aşa mod, se disting patru ipoteze, în care acțiunile: a) vă-dit depăşesc competenţa persoanei cu funcţie de răspundere, ţinând cont de competenţa persoanei cu funcţie de răspundere ierarhic superi-oară; b) ar putea fi întreprinse de subiect doar în prezenţa unor circumstanţe excepţionale indicate în lege; c) nu pot fi comise de nimeni, în nicio circumstanţă; d) ar putea fi săvârşite doar de către un organ cole-gial [3,p.49-53]. Analogic, opinia este susţinută de autorii R. Popov și V. Stati [4,p.986]. În continuare, infracţiunea specificată la alin. (1) art. 328 CP RM este o infracţiune materială [4,p.987]. Ea se consideră consumată din momentul producerii daunelor în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice. Dacă fapta de depăşire a limitelor drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege nu implică producerea unor asemenea urmări, răspunderea poate fi aplicată în conformitate cu art. 313 Codul contravenţional [5, p.988]. Dispozițiile normelor ce își găsesc sediul în capitolul XV al CP au fost criticate cu ocazia expertizării Codului penal [5,p.17]. În aceeaşi ordine de idei, autorii S. Brînză şi V. Stati sunt de părerea că sintagma ,,daune în proporţii considerabile cauzate intereselor publice sau drep-turilor şi intereselor ocrotite de lege ale pers...” nu se caracterizează prin perfecţiune, fiind vagă, echivocă, interpretabilă [6,p.907]. Legi-uitorul nu a stabilit anticipat criterii de evaluare, aplicabile în orice caz concret. Astfel, organele judiciare au posibilitatea ca în raport de îm-prejurările concrete ale comiterii faptei să hotărască dacă aceste conse-cinţe s-au produs sau nu [7,p.68]. Suntem de părerea că, aprecierea caracterului ,,vădit” sau a daune-lor ,,considerabile” reprezintă o discreție excesivă a organelor judici-are, abilitate cu dreptul de a aplica legea, iar norma criticată prezintă grave semne de imperfecțiune. Actualmente, la CC RM este pendinte sesizarea 8g din 17.01.2017 și sesizarea nr.113g din 23.09.2016, fiind respinsă ca inadmisibilă sesizarea 141g/2016 din 24.11.2016. În jurisprudența sa, CtEDO, în hotărârea Calogero Diana c. Italiei 1996, a apreciat că ,,din moment ce o anumită lege oferă autorităţilor o putere de apreciere, este imposibil să fie redactată în termeni foarte cerţi...”. În mod analogic, poate fi invocată hotărârea Rekvenyi c. Un-gariei, 1999. Astfel remarcăm că, într-adevăr, una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Într-o altă ordine de idei, în cauza Liivik c. Estoniei (2009), Curtea că a avut loc o violare a art. 7 al Convenției. Remarcăm că limitărea trebuie să fie îndeajuns de rezonabilă încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exerciţiului dreptului, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestuia. Norma juridi-că, cu atât mai imperios necesar în cazul normei jurdico-penale, trebu-ie să fie suficient de clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abu-zului autorităţilor, ceea ce în condițiile art. 328 CP este cu desăvârșire omis. În cele din urmă, remarcăm că norma analizată, în parte ce ține de latura obiectivă a infracțiunii, impune o reviziuire esențială, în ve-derea atingerii scopului legii penale.