Fenomenul vagabondajului stradal în rândul minorilor reprezintă una din provocările perioadei contemporane, relevând-o drept un fenomen îngrijorător, demn de luat în vizorul cooperării internaţionale. Problematica vagabonzilor minori a fost şi rămâne în actualitatea instituţiilor medico-psiho-sociale din ţara noastră, care se ocupă de protecţia copilului în dificultate, mai ales deoarece serviciile sociale și instituțiile de plasament temporar și resocializare a acestei categorii de beneficiari sunt insuficiente. Fiind considerat o formă a comportamentului deviant, vagabondajul a evoluat de-a lungul timpului şi a ajuns să fie o formă de inadaptare socială, ce vizează marginalizarea şi chiar excluderea indivizilor ce aderă la acest stil de trai, din viaţa social activă, ceea ce generează grave consecințe asupra dezvoltării personale a minorilor – viitorii adulți ai societății. Problematica vagabondajului stradal în rândul copiilor ar trebui să fie poziţionată pe o treaptă a importanţei mai înaltă în sistemul de asistenţă şi protecţie socială din R.Moldova. Hoinărind pe străzi, fără unele responsabilități, între acești copii şi lume apare un raport de ,,victimă - călău”. Strada înseamnă pentru ei ,,drog, libertate, bani şi distracţie”, iar simbolul vieţii îl constituie casa, căminul, spaţiul în care s-ar simţi în siguranţă. O mare parte din copiii străzii au adoptat un comportament predelicvent şi delicvent, datorat situaţiilor limită cu care se confruntă. Agresivitatea şi violenţa sunt manifestate pentru a obţine hrană sau adăpost, uneori putere asupra grupului. Principala sursă de existenţă este cerşetoria.( Preda V. „Delincvenţa juvenilă) Copiii străzii sunt folosiţi pe piaţa neagră a forţei de muncă iar ei, pentru a supravieţui, practică munci grele, periculoase, inadecvate vârstei şi plătite necorespunzător. Datorită faptului că nu există vreun concept sau definiţie a „copiilor străzii” care să fie în mod obişnuit agreat, Grupul de Studiu al Consiliului Europei a hotărât să adopte o descriere a fenomenului, propusă de o echipă de cercetare daneză, şi nu o definiţie în sensul logic al termenului: „Copiii străzii sunt copiii sub 18 ani, care trăiesc în mediul stradal pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Ei sunt copiii care hoinăresc din loc în loc şi care au grupurile asemenea lor şi contacte de stradă. Oficial, aceşti copii pot avea drept adresă domiciliul părinţilor sau o instituţie de ocrotire. Semnificativ este faptul că ei au contacte puţine sau chiar deloc cu cei adulţi, părinţi, şcoală sau instituţii de ocrotire care au obligaţii faţă de ei”. Pentru îmbunătăţirea situaţiei la capitolul „copiii străzii” , pentru prevenirea și combaterea vagabondajului în rândul acestora este nevoie de un sistem psiho-soci-asistențial bine structurat, care ar minimaliza starea de vulnerabilitate în familiile cu condiţii de trai dificile şi cu probleme grave de adaptare iar autorităţile publice locale să lucreze în scopul prevenirii acestui fenomen iar principiul intervenției timpurii este unul de mare importanță în acest sens. Astfel putem spune că aspectul psiho-asistențial al acestei categorii de copii este destul de important și rolul asistentului social este mai mult decît necesar în sprijirea acestora, în prevenirea instalării situației de criză dar și în combatere acestui fenomen. La aspectul combaterii vagabondajului stradal și dependenței stradale în rândul minorilor este nevoie de intervenție profesionistă la nivel multidisciplinar cu implicarea tuturor actorilor sociali implicați în acest process. Astfel ca măsuri de prevenire și combatere a vagabondajului stradal în rândul minorilor pot fi propuse: 1. să se introducă în sistemul de învăţămînt mai multe discipline cu caracter practic, care ar dezvolta abilităţi practice de viaţă 2. să fie create mai multe centre comunitare sau de plasament temporar pentru resocializarea copiilor social-dezavantajați 3. să existe în instituţiile de învăţămînt asistenţi sociali, ce ar monitoriza familiile în situaţii de risc şi copii lipsiţi total sau parţial de grija părintească 4. să se implimenteze legislativ obligativitatea părinţilor de a numi un tutore copilului în cazul plecării la muncă peste hotare 5. să se promoveze mult mai mult rolul familiei în creşterea şi educarea copiilor 6. să se creeze infrastructură a serviciilor alternative familiei, pentru a nu fi o prioritate instituţionalizarea 7. să se organizeze cît mai multe activităţi cu caracter socio-cultural pentru copiii şi tinerii ce se află în situaţie de risc 8. să se ofere sprijin familiilor social-vulnerabile cu mulţi copii. Noi toţi dorim să oferim copiilor- tot ce avem mai bun. Dar tot ce avem mai bun nu se rezumă la cele mai delicioase dulciuri, cele mai frumoase jucării şi haine. Prin aceasta ar fi bine să conştientizăm, că trebuie să creăm cele mai bune condiţii pentru dezvoltarea copiilor şi asigurarea unei vieţi demne pentru ei. La vîrsta copilăriei este mult mai importantă atenţia şi abordarea individuală decît marşul zilnic în coloane şi cina seară de seară în compania a sute de semeni. Îngrijirea în afara familiei are efecte negative asupra copiilor, reducîndu-le şansele în viaţă printr-o dezvoltare psihică şi emoţională neadecvată.

The issue of homeless minors has been and is actual for the medical-psychosocial institutions from our country dealing with the protection of children in difficulty, especially because social services and temporary placement and social rehabilitation institutions for this category of beneficiaries are insufficient. Combating the street vagrancy and the street addiction of the minors require a professional intervention at the multidisciplinary level with the implication of the social actors involved in the given process. Thus, as measures of protection of combating the street vagrancy of minors could be the followings: 1. to introduce into the educational system more practical disciplines that would develop practical life skills; 2. to create more community centers or temporary placement for the resocialization of socially disadvantaged children; 3. to hire social workers in the educational institutions that would monitor risk families and the children deprived totally or partially of parental care; 4. to implement legal obligation to appoint a guardian for the child's in case of parents’ departure to work abroad; 5. to promote much more the role of families in raising children; 6. to create infrastructure services alternative to family; 7. to organize more socio-cultural activities for children and youth who are in risky situations; 8. to provide support to vulnerable families with many children.