Subiectul pe care ne-am propus să îl abordăm nu este unul nou în sfera preocupărilor noastre. Motivaţia, motorul şi liantul acestor cercetări — dincolo de golul de informaţii legate de recital, în general, în teatru şi în arte — se găseşte în profesia de dascăl căreia ne-am dedicat. Considerăm că antrenarea studenţilor-actori în conceperea şi susţinerea unor spectacolele tip recital sau one-(wo) man show (expresie din ce în ce mai folosită în ultima vreme) este absolut necesară în procesul de formare al acestora. În contextul unui recital (înţeles în forma lui pură), păpuşarul devine autor cu depline argumente, povestitor al spectacolului, asumându-şi riscurile, dar şi meritele acestei ipostaze. Îndrăznim să credem că, în cazul recitalului unuia şi aceluiaşi artist, care îşi atribuie nu doar rolul de actor-mânuitor, ci şi pe cel de regizor, de scenograf (constructor al păpuşilor) de autor al textului sau al scenariului, al structurii sonore, mesajul-matcă (conţinutul de idei care se vrea a fi emis) va ajunge la public în forma originară, fără a fi reinterpretat, amplificat sau, dimpotrivă, diminuat de intervenţia altor factori (altor artişti), ci doar exprimat prin mijloace caracteristice altor arte, adaptate teatrului de animaţie. Experienţa proprie în lucrul cu studenţii din anul III (atunci când spunem noi că învăţăceii sunt destul de maturi pentru a duce la bun sfârşit un recital de animaţie) ne-a făcut să înţelegem că este necesar ca demersul păpuşarului să pornească de la o justă apreciere a potenţialului şi a limitelor sale, şi să nu purceadă din dorinţa de a etala cine ştie ce presupuse calităţi, ca să-şi măgulească orgoliul propriu. Până la urmă, contează în primul rând ce şi cum are el de spus, dar şi preferinţele spectatorului, orizontul său de aşteptare, nivelul de cultură. Important nu este numărul de participanţi la actul creaţiei, ci reuşita acestei creaţii, capacitatea de a transmite celor din sală, în limbaj păpuşăresc şi întrun stil unitar, proiectul izvorât din fantezia unui creator. Am considerat oportun să argumentăm această „pledoarie” pentru recital cu exemple de laboratoare de creaţie — cum le-am numit noi — ale unor artişti care au abordat — în special sau doar la un moment dat — acest gen de spectacol. Ne-am propus să ne aplecăm asupra a doi astfel de păpuşari — unul făcând parte dintre cei care au contribuit la profilul actual al artei păpuşăreşti; celălalt desprins din contemporaneitate, pe care l-am întâlnit personal. Am încercat să surprindem, pentru fiecare, acea particularitate, acel „ceva” caracteristic stilului lor de creaţie. Este vorba de Serghei Obrazţov, pe care l-am abordat în cheia unuia dintre păpuşarii care face trecerea de la teatrul tradiţional la simplificarea formelor până la esenţă şi de Neville Tranter, care propune o dezvoltare curajoasă a relaţiei păpuşă-păpuşar, manipulator-manipulat.