Identitatea creatoare a unui actor se dezvoltă ca o rezultantă a combinării unor influenţe şi determinări de natură internă şi externă. Acestea nu se manifestă în forme strict delimitate, împletindu-se în mod organic şi indestructibil; succesul devine o rezultantă a întâlnirii fericite dintre abilitate şi oportunitate, dovadă a sensului legii sincronizării, ce pare a ne guverna viața. Propunem să ne imaginăm actorul în general, şi păpuşarul în mod special, ca fiind o „însumare” fericită dintre Homo sapiens, Homo faber şi Homo ludens; astfel, avem perspectiva unei personalităţi creatoare cu, ipotetic egale, disponibilităţi analitice, abilităţi practice şi predispoziţii ludice. Actorul, trebuie să își asume identitatea unui creator definit de nelinişti, revoltă, febra căutării unor răspunsuri care nu apar niciodată decât în mod iluzoriu. Lumea în care trăieşte e din ce în ce mai complexă şi singura lui şansă este aceea de a se comporta asemenea unui dresor care are de îmblânzit, în cadrul fiecărei reprezentaţii, emoțiile și gândurile spectatorilor. În acest context, succesul este condiționat de abilitatea actorului de a-și dezvolta inteligența cognitivă, emoțională, fizică și spirituală, de depășirea pragului de tehnică a interpretării și trecere către asumarea creației scenice, de conectare la ritmul timpului său. Aceste aspecte generează trăsături specifice creativității în lumea artelor spectacolului și — implicit — impune actorului un anume tip de conduită profesională, ce are la bază o axă de valori proprie, care îi poate permite să își sporească rezistenţa la frustrări şi să cedeze cu generozitate gloria artei sale unui proiect de grup, unei viziuni sau principiu. În arta teatrului de animație acest aspect devine definitoriu; neştiut, stă în spatele paravanului, în umbra păpuşilor sale. Spectatorii nu cunosc nici identitatea şi nici efortul păpuşarului; pentru ei, acolo cineva se joacă, face glume. Nimeni nu se gândeşte la poziţiile incomode de animare, la faptul că vocea şi trupul sunt supuse unor tensiuni nebănuite. Totul pare atât de facil încât travaliul nu mai poate fi ghicit, iar identificarea păpuşarului cu păpuşile sale pare firească. Prezentul studiu își are rădăcinile în întrebările retorice ce vizează o utopică formulare a conceptului de ideal: Ce îl îndeamnă pe actor (indiferent de tehnica de expresie scenică abordată) să adopte o asemenea atitudine? Ce definește identitatea actorului? Cum trebuie să ni-l închipuim?