O temă majoră des întâlnită în tragedia greacă antică se referă la relația antinomică frică și temeritate corelată cu diferitele tipuri de eroine din galeria spectaculară antică greacă. Ea devine un subiect complex și datorită bogăției de nuanțe, deseori contradictorii, complementare sau dialectice, caracteristice atributelor temperamentale ale personajelor feminine și a situațiilor în care ele se integrează. Dacă vorbim despre curaj, gândul ne îndreaptă spre primele personaje care rețin atenția și care se recomandă a fi fecioarele eroine ale lui Euripide: Iphigenia, Makaria, Polyxene, cărora li se alătură figura adolescentină a lui Menoikeus. Iphigenia, una dintre cele mai cunoscute eroine tragice ale antichității, se impune prin personalitatea ei și prin felul în care se relaționează cu actul sacrificial la care ea participă în postura de victimă. Zeița Artemis o vrea ca jertfă pe altarul ei de la Aulis în schimbul acordării vântului prielnic grecilor, în drumul lor către Troia. Ca preț al acestui favor Iphigenia va fi sacrificată de tatăl ei Agamemnon. Pentru început ea îi cere tatălui său cruțare, dar după răspunsul acestuia prin care o anunță că este nevoit să o sacrifice pentru libertatea Greciei și pentru siguranța căsniciei elenilor, în caz contrar grecii vor veni la Argos și îl vor ucide pe el și întreaga familie, după ce Ahile, logodnicul promis relatează cum, în încercarea de-a o apăra pe fată în fața ostașilor, ei au aruncat cu pietre în el urmând ca ea sa se ofere de buna voie spre sacrificiu, conștientă fiind că s-a născut pentru un scop măreț, misiunea ei fiind mult mai importantă decât a semenilor ei. În momentul sacrificării, ea cere să nu fie imobilizată, ci își oferă trupul spre a fi ucisă ,,pentru patrie și pentru întreaga Eladă“. În literatura și dramaturgia Elină, temeritatea are un dublu sens, unul care se referă la curaj și altul care se confundă cu o sfidare a divinității. Există în galeria caracterială tragică, eroi care concurează cu zeii, în acest fel făcându-se vinovați de cea mai gravă formă de hybrisi: Kapaneus în Fenicienele, Penteu în Baccanthele, Xerxes în Perșii și Agamemnon în Iphigenia. Deopotrivă și sentimentul fricii primește o conotație pozitivă care se referă la frica de zei. Temeritatea tinerilor eroi și eroine care se jertfesc pentru patrie și cea a personajelor care sfidează zeii amvizajează ambele forme de temeritate, curaj și nesăbuință, ele întâlnindu-se în zona inconștienței. Disponibilitatea eroilor și eroinelor de a se jertfii pentru semeni, cât și nesăbuința de a se împotrivi zeilor pot fi deopotrivă percepute ca forme de inconștiență juvenilă, chiar dacă în al doilea caz personajele nu sunt foarte tinere. Eroismul dă sens și valoare vieții în timp ce moartea le anulează sensul devenind neînsemnată bicisnică slavă. Provocarea zeilor sau încercarea de egalizare cu ei poate fi o ipostază a morții înzestrată cu o anume măreție, totuși sfârșitul apare golit de sens fiind situat la polul opus morții eroice și este finalmente jalnic.