Evoluţia genului de sonată cunoaşte un traseu complicat care traversează mai multe secole. Iniţial nu exista o deosebire clară între suită şi sonată acestea dezvoltându-se concomitent. În prima etapă, Sonata da chiesa adaugă celor două mişcări (lent-repede) alte două părţi individualizate prin indicaţii de tempo expresive, rezultând de aici macrostructura lent-repede-lent-repede. Sonata da camera preia de la uvertura franceză doar principiul alternanţei, alcătuindu-se însă ca o suită de patru piese dansante destinate unui mic ansamblu de instrumente (două viori şi un bas general – clavecin, violoncel sau fagot), uneori viorile putând fi înlocuite cu flautul şi oboiul. A doua etapă constă în faptul că autorul nu mai precizează destinaţia lucrării, notând doar Trio-sonata, în ciclu fiind asociate mişcări şi desfăşurări ce aparţin atât sonatei da chiesa (prin caracterul lor meditativ), cât şi sonatei da camera (prin caracterul lor dansant). Formaţia cea mai des întrebuinţată de acesta, pentru exprimarea conţinutului sonatei, este aceea cunoscută sub numele Trio-sonata sau Sonata á tré. A treia etapă în evoluţia sonatei este în secolul al XVIII-lea, când forma căpătă contur precis şi este din ce în ce mai elaborată, afirmă monotematismul şi monoritmia, iar omofonia devine predominantă. Toate acestea au contribuit la conturarea unui nou tip de sonată, sonata clasică, în care termenul desemnează atât genul cât şi forma, ambele fiind ieşite din efervescenţa dinamică a epocii Barocului. Din punct de vedere arhitectonic, genul de trio derivă din genul de sonată. Marea inovaţie în scriitura sonatei clasice este bitematismul primei mişcări, care va deveni principala mişcare a formei noi. În formularea noului gen de trio cu pian, hotărâtoare a fost însă ascensiunea sonatei pentru pian solo, devenită clasică prin noua structurare arhitectonică. Pe de altă parte, această emancipare a sonatei pentru pian solo conduce şi la predominanţa instrumentului cu claviatură, care va fi acompa niat — mai mult sau mai puţin facultativ — de alte instrumente cu funcţii minore, cum ar fi cea de a dubla sau de a contrapuncta auxiliar. Pentru Wolfgang Amadeus Mozart trio-ul cu pian are o dublă filiație: este în același timp sonată pentru pian și vioară dar și trio. Ele au fost cunoscute doar ca șase dintre cele 16 sonate din copilărie. Trebuie să semnalăm un amănunt cât se poate de semnificativ: violoncelul care în muzica de cameră pentru pian, în 1776 încă nu a putut depăşi limitele rolului de dubleur-acompaniator, în muzica de cameră fără pian a lui Mozart (şi a contemporanilor săi) era, în mod firesc, un instrument major, solicitat la nivelul valenţelor sale tehnice şi expresive. Pentru Mozart, formaţia de trei instrumente pare a fi fost deosebit de atrăgătoare, aceasta figurând în evoluţia creaţiilor sale camerale sub diferite aspecte. O altă categorie de lucrări, pentru trio de coarde (vioară, violă, violoncel) a fost rezultatul unor eforturi pe care compozitorul le-a făcut în jurul anului 1782 pentru a studia arta şi ştiinţa contrapunctică. Printre capodoperele acestei etape finale Mozart a compus şi şase trio-uri cu pian: un prim grup de trei creaţii în Sol Major KV 496, în Mib Major KV 498 şi Sib Major KV 502 (în 1786) şi un al doilea grup, cuprinzând Trio-urile în Mi Major KV 542, în Do Major KV 548 şi în Sol Major KV 564 (în 1788). Cu excepţia Trio-ului în Mib Major, în a cărui formaţie vioara este înlocuită de clarinet, toate celelalte lucrări sunt gândite pentru formaţia consacrată a genului - pian, vioară, violoncel. Genul de cvartet cu pian se conturează târziu, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ca urmare a evoluţiei pianului. În această perioadă, instrumentul cu claviatură (în speţă clavecinul) se detaşează de funcţia de bas continuu şi este investit cu rol solistic. Astfel, spre deosebire de cvartetul de coarde, în care vocile sunt determinate individual, fără dublaje sau rol de acompaniament, cvartetul cu pian apare iniţial drept un concert pentru pian, cu acompaniament de trio de coarde. Astfel, la originea ambelor genuri se află Sonata şi Trio-ul cu pian, concepute iniţial ca lucrări pentru pian cu acompaniament de vioară, sau vioară şi violoncel. Un alt aspect determinant al cristalizării genului de cvartet cu pian îl constituie emanciparea violei ca instrument solistic datorat mai ales creaţiei mozartiene, camerale şi solistice), căci iniţial majoritatea cvartetelor cu pian sunt scrise pentru pian, două viori şi violoncel. Primele lucrări consacrate ale genului apar în creaţia lui Mozart, prin cele două Cvartete cu pian (KV 478 şi KV 493), scrise în 1785 şi 1786.