Muzica începutului de secol XX cu toate aspectele sale, în planul formei arhitectonice sau a limbajelor muzicale este rezultatul întrepătrunderilor dintre Occident şi Orient, între creaţia de origine folclorică şi creaţia cultă, între muzica laică şi cea bisericească. Consecinţa acestor interferenţe în plan sonor va oferi un limbaj european, cu aspecte diversificate, rezultate din stilurile compozitorilor români ai acestei perioade. Sistemele sonore ce sunt utilizate acum sunt exprimate prin reuniunea sistemelor utilizate şi teoretizate în urmă cu mai multe secole şi readuse în actualitate prin intermediul cercetătorilor folclorişti, a căror preocupare capătă amploare în secolul XIX, deschizând astfel calea spre universul modal. „Se pune deci problema găsirii esenţelor ce ar putea configura şcoala românească, dar, din păcate, ele nu pot fi definite în abstracţia lor deoarece sunt indestructibil legate şi decurg dintr-un concret muzical. Și, atunci, ajungem a ne preocupa de trăsăturile specifice ale limbajului folcloric căutând deci, constanţe, stereotipii, în moduri, în ritmuri, în instrumentaţie şi încercând un proces de fuzionare cu tehnica ce muzica universală o deţine în secolul XX... pentru unii creatori modurile sunt utilizate în construirea unei variate funcţionalităţi, în timp ce pentru alţii reprezintă un stadiu de serializare. Ritmica folclorică este preluată de unii în sensul diversificării timpului, spargerii simetriilor, desfiinţării unităţilor constante, creării unui fluid, în timp ce alţii, din potrivă, alături configuraţii ritmice pregnante creând opoziţii evidente de unităţi ritmice pentru dinamizarea timpului muzical.”1 Conectarea creaţiei româneşti la cea europeană a acestei perioade s-a făcut prin prezenţa în cadrul tipologiilor de limbaj muzical a elementelor comune identificate în creaţia muzicală a reprezentanţilor şcolilor naţionale. Astfel, armonia de tip modal, impusă prin funcţionalismul polivalent cât şi prin utilizarea cadenţelor modale, se regăseşte la George Enescu în Șapte cântece pe versuri de Clement Marot, la Sigismund Toduţă în Concert pentru orchestră de coarde, la Sabin Drăgoi în Divertisment rustic, la Paul Constantinescu în Oratoriul Bizantin de Crăciun. Trisonurile cu dublu aspect major-minor se regăsesc şi la Enescu în Sonata a III-a pentru pian şi vioară, armoniile de cvarte sunt prezente la Sabin Drăgoi (în 24 de cântece poporale şi doine) şi Mihail Jora (în baletul La piaţă), isonul şi cluster-ul modal sunt prezente în suita Impresii din copilărie a lui George Enescu. Cursul devenirii muzicale, a probat nevoia compozitorilor de a apela la filonul etnic, iar căile deschise de către acesta, fie şi chiar în domeniul unui singur gen sau explorând un singur principiu de creaţie, au condus la o evoluţie firească, atinsă însă doar de un număr important de reprezentanți ai componisticii românești.