“Noi, muzicieni, suntem datori să consacrăm educaţiei muzicale a copiilor şi a tineretului nu numai o parte a timpului său, puterilor sale, ci şi o părticică a inimii sale” (D.B.Kabalevski) Un mare fenomen artistic, care îl însoţeşte pe om pe parcursul vieţii sale este – muzica. De a auzi muzica în sine, de a înţelege taina limbajului muzical, este o mare artă. Muzica reflectă realitatea lumii înconjurătoare, acţionând emoţional asupra personalităţii omeneşti. Toate sferele vieţii sunt în permanentă schimbare, se schimbă şi tinerele generaţii. Astăzi tineretul este pasionat de muzica în stil contemporan, ce constituie un lucru firesc. Dar dacă vorbim de nivelul cultural al societăţii ce ar însemna: o educaţie spirituală, adică cultivarea sufletului prin valorile muzicale ale artei, atunci înţelegem, că noi, viitorii pedagogi, în acest scop, venim în şcoală cu marele valori ale muzicii: muzica populară, religioasă şi profesionistă. Este important ca în viaţa tinerilor generaţii muzica să vină ca fenomen deosebit al acestei lumi, care îi oferă omului un echilibru moral şi spiritual. Muzica va veni să treacă, în primul rând, prin simţul copilului, pasionându-l chiar din clasa I-a. Acest scop este realizat de către profesorul de muzică – personalitate integră, ce întruchipează în sine, atât calităţi profesionale, cât şi vocaţionale. Specialitatea “Profesor şcolar de muzică” în aspectul ei superior, este una din cele mai complexe specialităţi pedagogice. Muzica din Antichitate a fost inclusă ca element important în educaţia omului. În “Politeia” Platon susţinea că: “În muzică educaţia este lucrul esenţial, fiind mai presus de orice, ritmul şi armonia pătrund în interiorul sufletului şi-l ating puternic, aducând cu ele frumuseţea morală”1. În Grecia Antică menirea educatorului a fost de a cultiva prin muzică sentimente morale, calităţi umane, sfera spirituală a omului. În Evul Mediu, atunci când genurile muzicale au fost influenţate de biserică şi domina în societate muzica bisericească, tot ea slujea ca mijloc de formare spirituală a personalităţii. Ca învăţători, inclusiv şi de muzică, erau numiţi cântăreţi speciali ai bisericii, dascălii, care aveau obligaţia să înveţe copiii carte şi cântări. Pe lângă Psalmii bisericeşti, dascălul mai învăţa cu ucenicii săi ceva muzică “civilă”, “lumească”. Deci, învăţătorul avea o funcţie mai mult iluministă, transmitea cunoştinţe despre lucruri, fenomene, evenimente, idealuri, viziuni, concepţii etc. Începutul sec. XIX se caracterizează prin diminuarea treptată a învăţământului religios, care-şi pierde rolul dominant. Tot mai vădit se conturează personalitatea integră a unui profesor contemporan, inclusiv a celui de muzică. Toate fenomenele istorice din pedagogia muzicală sunt pentru viitori pedagogi, o bună bază de informaţii, îmbinând în sine aspectele: ştiinţific, filozofic, artistic, moral, nemaivorbind despre încărcă-tura spirituală lăsată de muzică. Un adevărat profesor contemporan de muzică va îmbina în sine, pe lângă calităţile profesioniste, aşa calităţi ca: sintetizarea trecutului şi prezentului; înţelegerea veritabilă a realităţii; studierea aspectului istoric a pedagogiei muzicale. Filozofia învăţământului artistic, cerinţele vieţii contemporane sub diferitele ei aspecte: spiritual, cultural, educativ, artistic impun ideea unei pregătiri largi – enciclopedice a unui specialist în domeniu. La elaborarea viziunii actuale asupra Educaţiei Muzicale şi a pregătirii specialiştilor în domeniu au contribuit compozitori, muzicologi, pedagogi – teoreticieni şi practicieni cu renume aşa ca: Carl Orff (Austria), George Breazul, Vasile Vasile (România), Boris Asafiev, Dmitrii Kabalevskii (Rusia), Ion Gagim (Moldova) şi alţii. După concepţia lui George Breazul, educaţia prin muzică, fiind dirijată de către profesorul de muzică, constituie o necesitate primordială a procesului social. De aceea pedagogul-savant pune accent asupra pregătirii enciclopedice a profesorului de muzică, adică pregătirea artistică, pedagogică, muzicologică, estetică, psihologică etc. Compozitorul, savantul, pedagogul – academician Dm. Kabalevski, a elaborat un sistem practic de educaţie muzicală a copiilor, în centrul căruia se află problema “pasiunii” de arta muzicii a acestora. “Eu am tins să găsesc astfel de principii, metode şi procedee care să contribuie la pasionarea copiilor de arta muzicii, la apropierea acestei sublime arte de ei, artă ce tăinuieşte posibilităţi inestimabile de înălţare spirituală a omului”. “Da-că ne punem sarcina dezvoltării multilaterale, armonioase a elevilor, trebuie să avem grijă, mai întâi de toate de dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a profesorilor”,2 - consideră Dm. Kabalevski. În corespundere cu sistemul de educaţie muzicală a copiilor, elaborat de către Dm. Kabalevski, pedagogul-muzician L. Arceajnicova (Rusia) a indi-cat căi de perfecţionare a măiestriei profesionale a profesorului de muzică. Ele constau în reprezentarea profesorului de muzică ca personalitate integră, adică o personalitate cu o cultură estetică, artistică şi teoretică. O viziune adevărat integră şi enciclopedică asupra pregătirii profesorului de muzică elaborează savantul contemporan Ion Gagim, care constă în: pregătirea profesională a specialistului în domeniu ce ţine de două aspecte: muzical şi pedagogic. Cu acest scop el trebuie să fie competent în următoarele domenii: teoretic şi istoric muzical; practic-muzical; metodic-muzical; psihopedagogic general şi special; general-artistic; cultural-uman. Sistematizând ideile pedagogilor susnumiţi putem spune, că profesorul de muzică este o personalitate integră, complexă, activitatea profesională a căruia e îndreptată spre formarea spirituală a elevului. Pregătirea enciclopedică, profesională complexă, cunoştinţele vaste în diferite domenii al profesorului de muzică şi vocaţia lui presupun Măiestria Pedagogică în procesul muncii de pedagog. Renumitul pedagog contemporan V. Mândîcanu, remarcă faptul că bazele măiestriei pedagogice întrunesc totalitatea calităţilor: spirituale, individual-profesionale şi pedagogice. Dar, trebuie să fim conştienţi de faptul că, pregătirea enciclopedică şi măiestria pedagogică a profesorului d e muzică nu pot exista aparte de latura vocaţională al acestuia. Prezenţa vocaţiei pedagogice, se constată, pe de-o parte, prin uşurinţa şi rapiditatea cu care se execută o anumită activitate, pe de altă, printr-un randament superior. Vocaţia pedagogică este factor principal în determinarea succesului activităţii educaţionale, motivând şi necesitatea însuşirilor: morale, educaţionale, voletive. Acestea ar fi competenţele Măiestriei Pedgogice a unui profesor de muzică contemporan. Sintetizate într-un tot întreg, ele creează acea figură vie a specialistului în domeniu de care are nevoie societatea noastră.