Scriitorii Antichităţii au simţit mitul ca element fundamental constitutiv al literaturii. În epoca modernă mitul este privit ca un analog al poeziei, un model al acesteia şi, în consecinţă, un complement al adevărului istoric şi ştiinţific (G. Vico, Coleridge şi Nietzsche). Sensul şi funcţia literaturii erau văzute, în primul rind, în metaforă şi mit (Wellek şi Warren). Psihanaliştii (Freud şi Jung) la rîndul lor, considerau că toate imaginile artistice pornesc din inconştientul personal sau colectiv şi au, implacabil, o natură mitică. În accepţiunea psihocriticii, mitul personal este expresia personalităţii inconştiente a scriitorului. Acest mit înseamnă: a. Creaţie durativă. b. Perpetuarea unei imagini/ grup de imagini, structuri imagistice constante sau relativ constante. Fiind asemenea unui fir roşu care trece prin întreaga creaţie a scriitorului sau a unei părţi semnificative a acestuia, respectiva imagine/ grup de imagini, structuri imagistice capătă consecutiv statutul de metaforă plasticizantă, revelatorie, globală, simbol, metaforă simbolică şi, în fine un mit personal autentic. c. Corespondenţe socio-estetice dintre imaginile obsedante revelate şi aspecte ale vieţii sociale a scriitorului. Referindu-ne exclusiv la mitul poetic, stabilim aici anumite afinităţi şi deosebiri inerente între mitul cultural şi mitul personal (al psihocriticii). Drept latură comună pentru ambele forme ale mitului poetic este faptul că ele reprezintă o substanţă literară, adică includ în sine dimensiunea estetică şi artistică. Pe de altă parte, precizăm că mitul cultural este preluat din folclor sau din creaţiile livreşti şi valorificat în noua operă (Meşterul Manole, de pildă); pe cînd mitul personal este izvorît din psihicul scriitorului şi se exprimă prin intermediul a două euri: creator, dar şi social. Mitul cultural este manifest, deci este în mod conştient valorificat; în timp ce mitul personal este latent şi este un rerflex al inconştientului personal. Mitul cultural este unic şi unitar, conferă valoare ontologică superioară unei opere anume, îi potenţează acesteia efectul semantic; iar mitul personal este fragmentar şi continuu, revelînd pe calea unor reţele asociative obsedante nişte trăiri psihologicoartistice care îşi găsesc reflectare într-o metaforă absolută, chintesenţă a viziunii poetice.