Art.513 din Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova evidenţiază condiţiile de săvârşire a unei infracţiuni flagrante. Astfel, în alin.(1) se menţionează că infracţiunea flagrantă este acea infracţiune descoperită în momentul săvârşirii ei. De asemenea, CPP în art.6 pct.10) dă o definiţie noţiunii de delict flagrant, considerând-o descoperită în momentul săvârşirii ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat. Legiuitorul a inclus şi tentativa neconsumată. În alin.(2) art.513 CPP sunt prevăzute categoriile de persoane identificate la infracţiunea flagrantă. Se consideră flagrantă infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire este urmărit de victimă, de martori oculari sau de alte persoane ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau alte obiecte care arată presupunerea că făptuitorul este participant la infracţiune, aceasta presupunând prinderea în focul acţiunii sale sau imediat după aceea a făptuitorului. Dacă ne referim la anumite caracteristici ale infracţiunii flagrante, atunci aceasta este o infracţiune evidentă, vizibilă, vădită prin întrunirea tuturor elementelor unei infracţiuni şi prinderea infractorului. Alin. (1) art.514 CPP prevede că procedura urgentă, completată cu dispoziţiile generale ale Codului de Procedură Penală, se aplică în cazuri de infracţiuni flagrante uşoare, mai puţin grave sau grave. Pentru ca procedura urgentă să se desfăşoare nu este de ajuns ca infracţiunea flagrantă să fie de categoria mai puţin uşoară, ușoară sau gravă, aici ne referim la prevederile alin. (2) art. 514 din CPP care indică că nu sunt considerate cazuri flagrante infracţiunile săvârşite de minori precum şi cazul concursului de infracţiuni, adică când una sau mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană nu sunt flagrante. Când este săvârşită, o infracţiune flagrantă de mai multe persoane, iar cel puţin una din ele este minoră, atunci este posibilă disjungerea cauzei, pentru cei majori aplicându-se procedura urgentă, iar pentru minor procedura generală. Dacă pe parcursul urmăririi unei infracţiuni flagrante se descoperă că făptuitorul a comis şi o altă infracţiune neflagrantă, procedura de urmărire a ambelor infracţiuni este generală, disjungerea fiind inadmisibilă 1. Pentru a se stabili modul de săvârşire a infracţiunilor se acumulează date despre circumstanţele săvârşirii. Organele de drept au sub vizorul lor săvârşirea infracţiunilor, când acestea sunt condiţionate de anumite circumstanţe. De regulă, majoritatea infracţiunilor se comit pe ascuns, făptuitorii evitând prezenţa altor persoane. Organele judiciare dobândesc cele mai esenţiale informaţii atunci când fapta este comisă sau în momentul ascunderii consecinţelor imediat produse. Existenţa acestor condiţii de flagranţă la săvârşirea faptei impune necesitatea unei reglementări speciale a urmăririi acesteia. Nu se mai aplică reguli obişnuite de procedură şi se efectuează imediat constatarea şi strângerea probelor care pot dispărea ulterior. În procedura simplificată se aplică măsurile procesuale de constrângere care stabilesc circumstanţele infracţiunii într-un termen cât mai redus, ulterior expediindu-se cauza spre examinare în instanţa de judecată. Toate aceste condiţii realizate în procedura specială aduc la eficacitatea probatoriului fără mari eforturi din partea organelor judiciare. Una din condiţii fiind pericolul social scăzut al faptei, ce presupune posibilitatea intentării procedurii de urmărire a flagrantului numai în prezenţa infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave sau grave. O altă condiţie este reţinerea făptuitorului. Asta ar însemna că trebuie să existe temeiuri suficiente şi verosimile de a bănui persoana în săvârşirea faptei și prinderea acestuia în flagrant. Reţinerea are loc doar în baza procesului-verbal. Totuşi, victima aduce în faţa organului de urmărire penală prin imobilizarea făptuitorului surprins la faţa locului, iar infracţiunea urmează a fi înregistrată. O condiţie de aplicare a procedurii speciale de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante este prezenţa martorilor oculari, aceasta datorându-se solidarității colective și spiritului civic evoluat al ființei umane. Conștiința și simțul de compătimire față de victimă determină reacții prompte ale celor din apropiere; aceștia pot întreprinde măsuri active de prindere, imobilizare și aducere a celui bănuit în fața autorităților competente. Concomitent cu predarea făptuitorului, victima, martorii oculari sau alte persoane relatează despre cele sesizate, pot prezenta anumite obiecte, purtătoare de urme, arma sau instrumentele utilizate de făptuitor. Depistarea mijloacelor cu care s-a comis infracţiunea, o obiectelor rezultate din activitatea infracţională asupra făptuitorului sau în nemijlocita apropiere de aceste este o altă condiţie. Aceasta presupune spre exemplu depistarea armei, instrumentelor spargerii pe care le-a lăsat făptuitorul în grabă la faţa locului. Existenţa urmelor care determină legătura nemijlocită a participantului la infracţiune este o condiţie ce arată calea parcursă de făptuitor sau modalitatea de comitere a infracţiunii. Anume în cazurile când nu se reţine imediat făptuitorul, însă el poate fi urmărit şi depistat după urmele proaspete. Prin această particularitate, infracţiunile flagrante se deosebesc de alte tipuri de infracţiuni, anume prin diversitatea de urme, acestea fiind urme de miros, de sânge, de mijloace de transport etc. O ultimă condiţie este ceea ca făptuitorul să nu fie minor, întrunirea acestor condiţii creând un anturaj mai avantajos de descoperire a infracţiunii. Acestea fiind spuse, pot face următoarele recomandări metodice de cercetare după urmele proaspete aplicabile și în cazul infracțiunilor flagrante: ― cercetarea infracțiunii în echipe de ofițeri de urmărire penală și ofițeri de investigații operative, în vederea desfășurării simultane a procedeelor probatorii și a înaintării deciziilor de urmărire penală în comun; ― reținerea bănuitului și desfășurarea concomitentă a percheziției corporale, în condiții propice de evitare a riscului pierderii și distrugerii urmelor, obiectelor și instrumentelor ce denotă legătura acestuia cu fapta săvârșită; ― examinarea urmelor în regim de urgență; ― reacționarea rapidă, ce constă în efectuarea imediată a acțiunilor de urmărire penală, în condiții de maximă pregătire și organizare; ― pregătirea corespunzătoare a reprezentanților organelor de drept, în vederea aplicării procedeelor de dezarmare, imobilizare și înăbușirii opunerii de rezistență a făptuitorului; ― cooperarea activă cu membrii societății civile, care pot ajuta organul de urmărire penală la stabilirea martorilor, victimei, la descoperirea infractorului și la constatarea celorlalte împrejurări ale cauzei; ― examinarea, în primul rând, a acelor regiuni ale locului faptei în care sunt concentrate, majoritatea urmelor ce oferă date relevante cercetării și descoperirii faptei, dar care pot dispărea sub acțiunea mai multor factori: umani, climaterici, de timp ș.a. Potrivit art.515 alin.(1) CPP, în cazul infracțiunilor flagrante, organul de urmărire penală întocmește un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor la fapta săvârșită, declarațiile bănuitului, dacă acesta acceptă să le facă, și declarațiile celorlalte persoane audiate. Cu toate acestea, propunem ca audierea persoanelor să se desfășoare după constatarea faptei, cu respectarea tuturor regulilor tatice de organizare și desfășurare a audierilor la toate etapele: pregătire; desfășurarea propriu-zisă și fixarea rezultatelor, fără a prejudicia urmărirea penală. La etapa constatării infracțiunii flagrante, persoanele ar depune doar explicații de rigoare a căror corectitudine o vor semna în procesul-verbal de constatare. În literatura de specialitate, se menționează că pregătirea ascultării persoanelor este o regulă absolut necesară, în special în faza de urmărire penală și se cere respectată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate 2. În momentul actual această sarcină nu poate fi atinsă, atâta timp cât audierea persoanelor se va desfășura la momentul în care organul de urmărire penală va realiza acțiunile de examinare a locului faptei. Un loc aparte îl ocupă întocmirea desenului-schiță, în baza căruia ulterior se va îndeplini planul-schiță, care nu trebuie neglijat în niciun caz. Aceste mijloace vor servi la crearea imaginii complete, la înțelegerea adecvată a circumstanțelor relevate în cadrul procesuluiverbal, la punerea la punct a declarațiilor martorilor, victimei și a bănuitului, la verificarea versiunilor și la planificarea acțiunilor de urmărire penală. Putem afirma că, în mare măsură, cercetarea infracțiunilor flagrante se realizează în baza regulilor metodice de cercetare a infracțiunilor după urmele proaspete, cadrul și conținutul acestora fiind condiționat de factorul de timp. Însă trebuie să ținem cont de faptul că, în cazul cercetării infracțiunilor după urmele proaspete, ansamblul acțiunilor întreprinse sunt îndreptate spre depistarea și identificarea făptuitorului, pe când infracțiunea flagrantă presupune de fiecare dată prezența făptuitorului, caracteristică de baza care determină legătura dintre acesta și fapta săvârșită de el 3. Într-un final am dori să menționăm că constatarea infracțiunilor flagrante și alte activități realizate în vederea descoperirii adevărului ocupă un loc important pe linia prevenirii, pe de o parte, conducând la împiedicarea consumării activității ilicite, iar pe de altă parte, prin descoperirea operativă a infracțiunilor comise se realizează tragerea inevitabilă la răspundere penală a făptuitorului într-un moment cât mai apropiat de timp de cel al comiterii faptei.