Acest articol pune în evidenţă problema publicului de teatru şi consumului teatral (producţia teatrală), mai puţin abordată la noi în ţară, dar care, prin natura sa, se dovedeşte a fi importantă şi nu poate fi neglijată, iar studierea şi cercetarea procesului de evoluţie a publicului de către mulţi sociologi şi critici de teatru demonstrează importanţa receptării de către spectator a actului dramatic şi mesajul acestuia. Publicul de teatru nu este o noţiune abstractă, ci o „categorie umană” care se manifestă activ ca unul din factorii relaţiei de comunicare ce se stabileşte în cadrul spectacolului, între scenă şi public. Cultura teatrală este subsumată conceptului de teatrologie — o cultură acumulată sistematic în domeniul literaturii dramatice, al istoriei şi esteticii teatrului, având câte ceva din istoria muzicii şi artelor plastice, din teoria dramei şi a analizei spectacologice. Desigur, în cultura teatrală se încadrează şi teoria comunicării, şi studiul criticii teatrale ca atare, fie el făcut diacronic sau sincronic. Evident, aici nu dăunează, ci dimpotrivă, este benefică implicarea unor metode din sociologie ori chiar filozofie. Teatrul nu este pur şi simplu o privelişte, nu este doar o distracţie, el îşi asumă mai multe funcţii şi obligaţiuni. Azi, arta teatrală se echivalează cu stabilirea unui raport între actor şi spectator. Faptul că doar prezenţa publicului ratifică existenţa reală a unui spectacol a devenit convingerea oricărui om de teatru contemporan. Mai mult, natura acestui raport distinge fiecare definiţie a teatrului. Tipul de relaţie pe care îl adoptă diferă însă de funcţia estetică şi de cea ideologică ce i se conferă. Ele se descifrează cu claritate din modelul de înţelegere şi tratarea sălii. Convenţia, senzorialitatea, distanţa sau spontaneitatea sunt răspunsurile variate propuse la dilema relaţiei pe care scena trebuie să o angajeze cu sala. Teatrul a trecut în ultimele decenii printr-o sumedenie de curente, dar întotdeauna a avut ca scop arta comunicării şi a emoţiei în direct. Marele public a extras din tendinţele inovaţiei pe cele ce sprijineau convingător, prin actori, emoţia cuvântului. Indiferent dacă regizorul foloseşte un nou limbaj şi o altă convenţie, fără contribuţia actorului nu le poate face credibile. O piesă de teatru interactivă provoacă spectatorul. Din pasiv, devine activ. Îl face pe acesta parte din spectacol şi îl invită într-o lume ficţională. Prin interacţiune, graniţa dintre artă şi consumatorul de artă se diminuează. Nu credem într-un teatru total rupt de spectatori. Mai ales în societatea postmodernă coborârea teatrului de pe piedestal vine ca o consecinţă firească. Arta se democratizează.