Rolul tradiţional pentru bănci a fost perceput ca fiind reducerea costurilor tranzacţiilor şi furnizarea de informaţii. Cu toate acestea, având în vedere procesul tehnologic, informaţiile şi inovaţiile financiare din ultimul deceniu, partajarea şi gestionarea riscurilor sunt tot mai mult privite ca o sursă majoră de creare a valorii în sistemul bancar. Economiştii Allen şi Santomero [1, p.1463] susţin că aceste schimbări au fost dictate de înstrăinarea băncilor vizavi de activităţile lor tradiţionale. În schimb, ei sugerează că băncile se folosesc tot mai des de pieţele financiare pentru a transfera, transforma şi redistribui riscul. Astfel, percepţia în cadrul pieţelor financiare a activităţilor bancare a devenit tot mai importantă. Instrumente derivate de credit sunt contracte în afara pieţei financiare, care au recompense (plăţi) contingente cu privire la calitatea creditului în calitate de activ suport. Una dintre părţi (cumpărătorul de protecţie) plăteşte o sumă, de obicei, periodic, la cealaltă parte (vânzătorul de protecţie) în schimbul dreptului de a primi despăgubiri numai în cazul unui eveniment de credit care poate să apar[. Conform opiniei lui Hattori, acestea sunt contracte care implică o obligaţie de plată, care va depinde de valoarea unui instrument de datorie, sau de solvabilitatea lui [5]. Instrumente derivate de credit au o serie de caracteristici care permit părţilor să separe, evalueze, reproducă, transmite şi de a asigura o parte a riscului de credit sau în întregime. Prin urmare, acestea sunt produse care ajută la administrarea riscului de credit, fără a fi nevoie de a ajusta sau modifica portofoliile de credite care stau la bază.  După cum notează Hirtle, „Dezvoltarea acestor instrumente este o inovaţie importantă, fiind cele mai recente inovaţii, printre vânzările de împrumut în 1980 şi titlurizările în anii 1990, care au avut un impact semnificativ asupra naturii şi funcţionării pieţei creditelor bancare‖ [6].  Creşterea rapidă a acestor produse, în special în sectorul financiar-bancar, este direct legată de preocuparea tot mai mare de gestionarea riscului de credit, fie prin transferarea riscului sau de preluarea riscului prin intermediul unor intermediari care sunt predispuşi să-l procure. Instrumente derivate de credit au fost anunţate în calitate de inovaţie financiară revoluţionară, care să permită instituţiilor financiare să gestioneze riscul de credit, selecţionat separat de alte tipuri de riscuri financiare, cum ar fi riscul de rată a dobânzii. Băncile sunt principalii participanţi în cadrul pieţei instrumentelor derivate de credit, în calitate de cumpărători sau vânzători de protecţie, sau cumpărători şi vânzătorii în acelaşi timp. Utilizarea instrumentelor derivate de credit şi a altor instrumente de transfer redistribuie riscul de credit între bănci, şi redirecţionează riscul de credit faţă de alte sectoare, cum ar fi companiile de asigurări şi garanţiile financiare [2]. Băncile utilizează o gamă variată de instrumente derivate de credit, aceste utilizări reflectă, printre altele, strategiile cu privire la noile instrumente. Printre cele mai frecvente utilizări, subliniem acoperirea expunerii la riscul de credit: unii cumpără şi vând CDS-uri, cu scopul de a genera venituri din cauza variaţiilor de valoare, iată de ce, ei urmează o strategie speculativă şi, în sfârşit, alţii acţionează ca intermediari, prin vânzarea acestor produse sau acţionează în calitate de formatori de piaţă. Utilizarea acestor produse se reflectă în poziţie netă menţinută de către bănci. În acest sens, Dias şi Mroczkowski menţionează că „Prin urmare, în cazul în care băncile sunt cumpărători de protecţie netă, acest lucru indică faptul că acestea folosesc instrumente derivate de credit pentru a acoperi riscul lor în exces, în timp ce în cazul în care acestea sunt vânzători de protecţie netă, înseamnă că aceste produse sunt utilizate în scopuri de intermediere sau speculaţii‖ [3]. Pentru Rochet [7, p.141-155], gestionarea riscului de credit a devenit un domeniu major de afaceri bancare şi alte instituţii financiare, şi, ca rezultat, expunerile la riscul de credit au devenit un instrument negociabil. La nivel global şi din punctul de vedere al managementului de portofoliu, motivaţia pentru o bancă de a cumpăra protecţie este de a acoperi riscul de credit al activelor bilanţiere (diversificarea riscului de credit prin credit default swap (CDS)). Această protecţie poate atrage după sine o reducere în ceea ce priveşte cerinţele de capital [4]. Ele pot fi, de asemenea, folosite pentru a acoperi expunerea la riscul de contrapartidă, deoarece acesta produce un câştig în cazul în care marjele de credit cu privire la contrapartide se extind. Băncile comerciale sunt cumpărători de protecţie prin CDS-uri. Utilizarea acestor produse, cu scopul de acoperire permite, de asemenea, băncilor să aibă o influenţă mai mare, fără a suporta un risc sporit. Aşadar, efectele macroeconomice ale utilizării derivatelor de credit se manifestă prin: – stabilirea dimensiunii băncilor şi a barierelor de intrare în sistemul bancar; – reglementarea capitalului bancar; – instrumente de gestiune a riscurilor bancare; – acoperirea contra riscurilor; – costurile dificultăţilor financiare; – posibilităţile de creditare. Desigur, toate acestea împreună influenţează asupra profitabilităţii băncilor şi diminuează cheltuielile cu fondurile de risc, pe care banca le formează.  Un alt motiv pentru care băncile cumpără şi/sau vând instrumente derivate de credit este în scopuri speculative, care se manifestă, atunci când se aşteaptă ca valoarea instrumentelor derivate de credit va creşte sau va scădea din cauza înrăutăţirii sau îmbunătăţirii calităţii creditului în calitate de activ suport. Băncile acţionează, de asemenea, în calitate de intermediari. Obiectivele sunt, pe de o parte, obţinerea veniturilor din taxe şi, pe de altă parte, extinderea serviciilor oferite clienţilor prin inovare de produs şi de formare a pieţei.  După revizuirea literaturii de specialitate, se poate concluziona că factorii determinanţi de acoperire a riscului de credit, în cele mai multe lucrări, sunt mărimea costurilor de dificultăţi financiare legate de profitabilitate, economiile de scară care apar, instrumente de gestionare a riscurilor, cum ar fi securitizarea, realizarea de operaţiuni comerciale cu aceste produse, volumul depozitelor şi componenţa portofoliului de credite. În ceea ce priveşte lichiditatea factorului active, trebuie să reţinem că nu există unanimitate, deoarece există rezultate contradictorii cu privire la influenţa acesteia asupra utilizării şi efectelor instrumentelor derivate de credit în sectorul bancar.