Eficacitatea internaţională a hotărârilor arbitrale străine este reglementată de Convenţia de la New York cu privire la recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10 iunie 1958, devenită cel mai important instrument de uniformizare a dreptului comerţului internaţional, datorită ratificării masive de către 149 de state, printre care şi Republica Moldova. În acest context favorabil, circulaţia internaţională a hotărârilor arbitrale este rigid încadrată de temeiurile de refuz al recunoaşterii şi executării, reglementate exhaustiv şi restrictiv de Convenţia de la New York. Totuşi, acest sistem de control asupra hotărârilor arbitrale nu este unicul şi nu poate exista autonom de alte sisteme de control, în special de procedura de desfiinţarea hotărârii arbitrale în statul unde arbitrajul şi-a avut sediul sau după legea căruia a fost pronunţată hotărârea arbitrală. Această cercetare îşi propune să analizeze coliziunile existente între aceste două sisteme: sistemul de control în statul de origine al hotărârii arbitrale şi cel de la locul solicitării recunoaşterii şi executării hotărârii arbitrale, prin prisma aplicării reglementărilor Convenţiei de la New York din 1958, a dreptului comparat în materie de arbitraj comercial internaţional, precum şi cu referire la jurisprudenţa relevantă în această materie. Convenţia de la New York stabileşte la art.V alin.(1) lit.e) că recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine poate fi refuzată, dacă partea recalcitrantă demonstrează că: „sentinţa nu a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în care, sau după legea căreia, a fost dată sentinţa”. Totodată, art.VII al aceleași Convenţii stipulează că dispoziţiile sale „nu privează nici o parte interesată de dreptul pe care l-ar putea avea de a se prevala de o hotărâre arbitrală în modul şi în măsura admisă de legislaţia sau tratatele ţării în care sentinţa este invocată”, articol recunoscut drept „condiţia aplicării dreptului mai favorabil”. Norma stabilită de art.V, alin. (1), lit.e) este una din cele mai ambigue norme ale Convenţiei de la New York, suscitând interpretări diverse în doctrină şi aplicări eterogene în practică, ceea ce se răsfrânge nefavorabil asupra obiectivelor proarbitraj ale Convenţiei [1, p.302]. Acest temei poate fi supus analizei sub următoarele aspecte: – hotărârea arbitrală străină nu este obligatorie pentru părţi la momentul solicitării recunoaşterii şi executării;– hotărârea arbitrală străină a fost anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în care, sau după legea căreia, a fost dată hotărârea. În acest context, este suscitată interpretarea limbajului Convenţiei de la New York, care, în versiunea engleză, la art.V evocă indirect caracterul discreţionar al instanţei de executare de a aplica sau nu temeiurile de refuz de la alin.(1), prin utilizarea cuvântului „may” (în traducere: „poate”), reluat ulterior şi în jurisprudenţă [2, p.881]. Condiţia caracterului obligatoriu al hotărârii ridică întrebări privind criteriile de determinare a acestuia, criterii nereglementate de Convenţia de la New York. Privită sub aspect istoric, această normă a Convenţiei de la New York a constituit unul din principalele novaţii pozitive, comparativ cu Convenţia de la Geneva pentru executarea sentinţelor arbitrale străine din 1927, care solicita ca hotărârea arbitrală să fie „definitivă”, impunând astfel un dublu exequatur. Autorii Convenţiei de la New York au urmărit ca hotărârea arbitrală pronunţată să devină obligatorie şi executorie pentru părţi, odată ce nu este susceptibilă unor căi ordinare de atac, chiar dacă poate fi supusă unor căi extraordinare [3, p.452]. Cu toate acestea, în lipsa unor precizări ale Convenţiei, caracterul „obligatoriu” este definit de instanţele judecătoreşti în conformitate cu două tendinţe: (i) cu referire la legea statului în care, sau după legea căruia, a fost dată hotărârea arbitrală străină [4, p.976]; sau, (ii) în mod autonom, doar în baza Convenţiei de la New York din 1958, această fiind considerată suficientă şi superioară legilor naționale [5, p.342]. Susţinută de autori celebri şi de jurisprudență, prima interpretare este consacrată în Franţa, Italia, România, aceasta fiind însă abandonată în ultimii ani în Belgia, Germania, Elveţia, ale căror jurisprudenţă s-a raliat interpretărilor pragmatice ale tezei autonomiei caracterului obligatoriu al hotărârilor arbitrale, larg acceptată în Statele Unite ale Americii, Australia, Republica Populară Chineză, Olanda, Suedia şi Marea Britanie. Un alt subiect de controversă în doctrină şi jurisprudenţă îl constituie aplicarea coroborată a art.V alin.(1) lit.e) şi a art.VII alin.(1), care acordă prioritate dreptului forului de recunoaştere şi executare în cazul când acesta este mai favorabil. În atare caz, două viziuni sunt pronunţate: viziunea franceză, consacrată în speţa Hilmarton [6, p.14], denumită „standardul local de anulare”, şi viziunea americană, consacrată în cazurile Baker Marine şi Termorio, care îşi fondează deciziile pe competenţa discreţionară a forului de executare de a aplica temeiul de la lit.e) alin.(1) art.V, pe atingeri aduse ordinii publice a statului de executare, şi alteori pe art.VII alin.(1) al Convenţiei de la New York [7, p.280-285]. O condiţie impusă de Convenţia de la New York pentru refuzul recunoaşterii şi executării unei hotărâri arbitrale conform art.V alin.(1) e) este ca aceasta să fie anulată sau suspendată de „autoritatea competentă ţării în care, sau după legea căreia, a fost dată hotărârea”.Astfel, este important a determina care este statul unde arbitrajul şi-a avut sediul, lucru complicat în cazul arbitrajului on-line, cu schimb de înscrisuri, în alte forme moderne ale procedurilor arbitrale. Convenţia de la New York stabileşte că şi în statul conform legii căruia a fost pronunţată hotărârea, poate fi desfiinţată respectiva hotărâre arbitrală. Şi în această privinţă, unii autori consideră că „legea după care a fost dată sentinţa” se subînţelege lexcausae [8, p.565], iar alţii o consideră lex arbitri, adică legea aplicabilă procedurii arbitrale” [9, p.453]. Coexistenţa procedurilor interne de control şi a celor intervenite în contextul circulaţiei internaţionale a hotărârilor arbitrale străine demonstrează maximă importanţă şi interes academic, în special datorată lipsei unei armonizări internaţionale a standardelor de anulare a hotărârilor arbitrale şi a laconismului Convenţiei de la New York din 1958 în această privinţă.  Interpretările doctrinare şi jurisprudențiale partajate readuc discuţiile la simpla întrebare: sunt hotărârile arbitrale rezultatele unei ordini juridice transnaţionale, ori acestea sunt ancorate şi provin din ordinea naţională?