Consideraţii privind limitele aplicării legii naţionale în materia statutului organic al persoanei juridice
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
841 57
Ultima descărcare din IBN:
2023-12-13 00:33
SM ISO690:2012
BABĂRĂ, Valeriu. Consideraţii privind limitele aplicării legii naţionale în materia statutului organic al persoanei juridice. In: Integrare prin cercetare şi inovare.: Ştiinţe juridice. Ştiinţe economice. , 26-28 septembrie 2013, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2013, R, SJ, SE, pp. 49-51.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare şi inovare.
R, SJ, SE, 2013
Conferința "Integrare prin cercetare şi inovare"
Chișinău, Moldova, 26-28 septembrie 2013

Consideraţii privind limitele aplicării legii naţionale în materia statutului organic al persoanei juridice


Pag. 49-51

Babără Valeriu
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 3 iunie 2020


Rezumat

Persoanele juridice sunt supuse, în ceea ce priveşte anumite aspecte ale existenţei şi funcţionării sale, legii naţionale (lex societatis este lex nationalis), care potrivit art.1596 alin.(1) din Codul civil se consideră legea  statului pe al cărui teritoriu aceasta este constituită. Astfel, toate problemele care sunt guvernate de legea naţională formează statutul organic al persoanei juridice. În altă ordine de idei, orice persoană juridică are un statut organic, care este reglementat de legea sa naţională. Rezultă că domeniul de aplicare al legii naţionale este determinat de statutul organic. Determinarea conţinutului statutului organic este o problemă de calificare. În această privinţă, dreptul conflictual al Republicii Moldova operează o calificare analitică a acestei noţiuni, menţionând elementele sale componente. În conformitate cu prevederile art.1596 alin.(2) din Codul civil, legea naţională a persoanei juridice determină, în special: a) statutul persoanei juridice; b) forma juridică de organizare; c) exigenţele pentru denumirea ei; d) temeiurile de creare şi încetare a activităţii ei; e) condiţiile de reorganizare a acesteia, inclusiv succesiunea în drepturi; f) conţinutul capacităţii ei civile; g) modul acesteia de dobândire a drepturilor civile şi de asumare a obligaţiilor civile; h) raporturile din interiorul ei, inclusiv raporturile cu participanţii; i) răspunderea ei. Prin urmare, de principiu, o persoană juridică străină, care desfăşoară activităţi în Republica Moldova va fi cârmuită, referitor la aspectele enumerate de art.1596 alin.(2), de legea sa naţională. În această ordine de idei, se impune precizarea că modul în care se exprimă articolul menţionat sugerează că enumerarea este doar enunţiativă, iar nu limitativă. Autorităţile care aplică legea au libertatea aprecierii, în concret, de la caz la caz, dacă o anumită problemă, instituţie sau situaţie juridică aparţine sau nu statutului organic. Se recomandă [2, p.972] ca această apreciere să se facă din perspectiva necesităţii de a se recunoaşte statutului organic domeniul cel mai întins posibil, în scopul asigurării unei cât mai mari unităţi de regim juridic. Statutul organic trebuie să cuprindă toate acele aspecte, a căror reglementare necesită o mai mare stabilitate. Principiul potrivit căruia statutul organic al persoanei juridice este guvernat de legea naţională este prevăzut de art.1596 din Codul civil. Dispoziţia cuprinsă în alin.(1) al acestui articol este o normă conflictuală de drept comun (lex nationalis) ce soluţionează conflictul de legi în materia statutului organic al persoanei juridice în raporturi cu element de extraneitate. Litigiul dintre legea naţională şi legea străină ce s-ar declara competentă să joace rolul de lex causae, cauza fiind statutul organic, este soluţionat de norma conflictuală de drept internaţional privat a Republicii Moldova în favoarea legii naţionale. Însă în practică pot exista situaţii referitor la unele instituţii care simultan aparţin atât statutului organic, cât şi altor materii, reglementate de norme conflictuale speciale: a) În materia contractelor  legea competentă pentru reglementarea condiţiilor de fond şi efectele contractelor (lex contractus) se poate prezenta sub două forme:  ― lex voluntatis, adică legea aleasă de părţi în temeiul autonomiei de voinţă, în sensul art.1610 alin.(1) din Codul civil, potrivit căruia contractul este guvernat de legea aleasă prin consens de părţi; ― legea determinată prin localizarea obiectivă a contractului, pe baza normelor juridice ale forului, în lipsa lui lex voluntatis, adică în situaţia în care părţile nu au ales legea aplicabilă contractului, sarcina de a proceda la localizarea obiectivă a contractului îi revine organului de jurisdicţie (instanţa de judecată sau de arbitraj). În acest sens, art.1611 alin.(1) din Codul civil prevede că, în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se aplică legea statului cu care contractul prezintă cele mai strânse legături, iar în continuare prevederea menţionată califică noţiunea de „legăturile cele mai strânse”, stabilind că se consideră că există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei, la momentul încheierii contractului, îşi are domiciliul, reşedinţa  sau este înregistrat în calitate de persoană juridică. În ceea ce priveşte textul de lege menţionat, considerăm că formularea corectă ar fi „debitorul prestaţiei caracteristice”, şi nu „debitorul prestaţiei”, prin prestaţie caracteristică înţelegându-se prestaţia pentru care este datorată plata, de exemplu preţul la contractul de vânzare-cumpărare [1, p.70]. b) În materia faptelor juridice ilicite  legea aplicabilă potrivit art.1615 alin.(1) din Codul civil este legea statului unde s-a produs faptul cauzator de prejudiciu. Totodată, alin.(3) al aceluiaşi articol stabileşte că, în cazul în care toate sau o parte din consecinţele cauzatoare de prejudicii se produc pe teritoriul unui alt stat decât cel în care a avut loc delictul, reparaţiei corelative se aplică legea acestui stat. c) În materia statutului real  legea aplicabilă este legea ţării pe al cărui teritoriu se află bunul, în sensul art.1601 alin.(1) din Codul civil. Aşadar, în materiile menţionate există norme care trimit la alte legi decât cea naţională.În astfel de situaţii, ne aflăm în prezenţa unui conflict între normele conflictuale, pe de o parte, între norma conflictuală care trimite la legea naţională şi norma conflictuală care trimite la o altă lege decât cea naţională, iar pe de altă parte, între legea naţională şi legea străină, acesta din urmă reprezentând un conflict de legi. În cazul în care competenţa legii naţionale este înlăturată, declarându-se competenţa legii străine, putem vorbi despre o limitare a aplicării legii naţionale, care reprezintă o excepţie de la principiul guvernării statutului organic de către legea naţională. În ceea ce priveşte soluţionarea acestor două conflicte şi determinarea legii aplicabile (legea naţională sau legea străină), în prealabil trebuie efectuată calificarea noţiunii din conţinutul normei conflictuale, care este o calificare primară operabilă în conformitate cu lex fori.