Poveștile, miturile și basmele sunt considerate metafore ale vieții so­ci­a­le, ceva ce fiecare părinte i le spune copilului său. Acestea ne rămân în­­tipărite în minte nu doar ca morale, dar până și creează realități ce su­nt spulberate sau păstrate odată cu înaintarea în vârstă: „binele în­vi­n­ge răul”, „au trăit până la adânci bătrâneți…”. Fiecare dintre noi ne con­for­măm unui anumit scenariu care poate fi destul de greu de identificat, dar povestea favorită sau cea care a rămas întipărită, de obicei, oferă o so­luție magică ce vine de la sine, pe care o așteptăm în situații de criză: „zâ­na cea bună”, „Făt-Frumos”.Scenariul de viață, în perspectiva lui E.Berne, acoperă perioadele în care ne facem activitățile rituale, ocupăm timpul liber, jocurile care ne oferă o satisfacție imediată ce vin împreună cu perioadele de re­tra­ge­­re, intime. Acest scenariu se formează până la vârsta de 7 ani, stru­c­tu­­rându-se pentru perioade de ani sau toată viața. Scenariile se bazează pe iluzii copilărești, iar odată ce aceste iluzii se destramă, apar crizele des­­­crise de E. Erikson [1, p. 49]. Berne oferă și roluri: Învingătorii, Pie­r­­­zătorii și Nonînvingătorii, toate aceste roluri fiind considerate ne­ga­ti­ve, el s-a inspirat din triunghiul dramei elaborat de către S. Kar­p­m­an [3]: Victima, Salvatorul și Persecutorul. Rolurile asumate din tri­unghi pot fi modificate în orice moment al vie­ții, astfel conflictele apar din ne­cesitatea de a schimba rolul. Silvan Tomkins, de asemenea, a elaborat o teorie a personalității ce are la bază scenariile, aceste ti­puri de scenarii diferă de percepția lui Berne a scenariilor de viață. Tom­kins a definit scenariul ca fiind un pattern ce oferă un program de acțiune.Oamenii reacționează la stimuli emoționali, pe care îi numește afec­te, el observând că aceste răspunsuri sunt pur biologice [apud 4].Adepții analizei tranzacționale consideră că partea de Copil a per­so­na­lității adoră basmele și miturile, crezând că lumea a fost așa cândva și ar putea deveni tot așa cum este scris în povești.Instrumentariile scenariului sunt elementele comune prezente în fie­ca­­re scenariu. Dacă în povești programările sunt făcute de către monștri, vră­­jitoare, zâne bune, animale sălbatice, în viața reală aceste ro­­luri le joa­că părinții. Instrumentarul, care este prezent și în povești con­form lui Eric Berne este [apud 1]: 1. Răsplata sau blestemul ,,Dis­pari!” (Han­se­l și Gretel) sau ,,N-ai decât să crapi!” (Albă-ca-ză­pa­­da); 2. Po­runca sau piedica ,,Nu fi prea curios!” (Adam și Eva, Bar­bă Al­bas­­tră­);­ 3. Pro­vo­­carea sau ispita ,,Înțeapă-te cu degetul în fus!” (Fru­moa­sa din Pă­­­du­re­a Adormită); 4. Modelul sau programul: ,,Poar­tă-te bine cu ani­ma­­lele, ele te vor ajuta la nevoie” (Bucle de Aur); 5. Im­pul­sul sau de­mo­nul: ,,Am să arunc doar o privire” (Barbă Albastră); 6. An­tiscenariul sau an­­tidotul blestemului: ,,Vei fi liber doar după dois­p­re­­zece ani de mu­nci gr­­ele” (Hercules). S. Karpman [3] mențio­nea­ză că o persoană ce tră­ie­ș­te o poveste privește lumea într-un mod simplist cu un număr re­dus de per­­sonaje, iar atunci când o persoană își cu­noaș­te povestea fa­vo­ri­tă ace­s­te roluri pot fi identificate în viața sa coti­dia­nă.Uneori se poate în­tâmpla că are loc o simpatie mai mare față de ro­lu­­rile secundare din povești, astfel se contopesc două povești, Scufița Ro­­­șie în așteptarea Cenușăresei. Pentru partea empirică, în scopul ob­ți­ne­rii unor rezultate preliminare au fost oferite trei chestionare la 8 su­bi­­ecți cu vârsta cuprinsă între 19-21 de ani. Unul dintre subiecți răs­pun­zâ­­nd la întrebările propuse pentru reflectarea asupra poveștilor din co­pi­lărie, subiectul (20 de ani) rezonează cu povestea Cei 3 purceluși, ace­­­­sta considerând importantă construcția unei case puternice, soluția uș­­o­ară nefiind cea potrivită, orientându-se spre scopul final. Se pune în pris­­ma Învingătorului, iar în 5 ani se vede peste hotare (în­tr-o­ casă mai pu­ternică, de cărămidă). Ca instrumentar are an­tis­ce­na­ri­ul­/anti­do­tul ble­s­temului – dacă lucrează acum mult, mai apoi va fi li­b­er și fe­ri­cit, re­latând că la bătrânețe se va relaxa.În concluzie, poveștile citite încă din copilărie sunt internalizate de că­tre copii, aceștia folosindu-le ca reper, având în vedere faptul că pun ba­­­zele asumării rolurilor sociale și oferă o experiență cu conotație va­lo­rică. Privind în ansamblu structura unui scenariu de viață și a unui ba­sm observă personaje similare (Eroul, Antieroul), dar și structuri ase­­mă­nătoare: traversarea – trecerea într-un teritoriu neexplorat (adap­ta­rea la medii noi), întâlnirea – provocări ce iau forma unor sarcini im­po­sibile (si­­tuații de conflict) și victoria – asupra răului, pentru perso­na­li­tate ace­s­­tea fiind părțile considerate rele ale sinelui [2].