Pluralitatea de cetăţenii, deşi a apărut în timpuri mai vechi, a devenit o instituţie de drept constituţional relativ recent. Numai în ultimele decenii pluralitatea de cetăţenii a evoluat de la o instituţie cu un statut indezirabil, referindu-se la persoanele care au devenit mai puţin loiale statului şi, cu riscul de a fi sancţionare, au dobândit cetăţenia altor state, până la o instituţie acceptată ca ceva firesc. În aceste circumstanţe, e necesar a studia cauzele sociale, politice, economice, culturale, ce favorizează dobândirea de către cetăţenii unui stat a cetăţeniei altui stat. O astfel de analiză este necesară în fiecare stat care a recunoscut pluralitatea de cetăţenii. În situaţia când cetăţeanul este satisfăcut de condiţiile social-economice, politice şi culturale din statul al cărui cetăţean este, el nu va tinde să dobândească cetăţenia altui stat, cu unele excepţii, determinate de motive fireşti, precum naşterea, căsătoria ş.a. Necesitatea unei astfel de analize este dictată şi de creşterea semnificativă în ultimele decenii a numărului de persoane ce deţin pluralitate de cetăţenii. Ca urmare a migraţiilor masive în ultimele trei decenii, în Europa de Vest şi în America de Nord au apărut colectivităţi întregi de cetăţeni străini ce locuiesc permanent în statele din aceste zone. O mare parte dintre aceste persoane locuiesc mai mult de zece ani, iar unii sunt cetăţeni străini în a doua sau a treia generaţie, fapt ce le permite în unele state să dobândească automat cetăţenia statului în care s-au născut.  Problema pluralităţii de cetăţenii, ca şi a imigrării, este tratată diferit de la un stat la altul. Astfel, dacă unele state, precum Marea Britanie sau Olanda, văd în imigrare şi în pluralitatea de cetăţenii un flagel, ce înrăutăţeşte situaţia social-economică şi politică a statului, atunci aşa state, precum Canada sau Italia, cu ajutorul imigranţilor şi al posibilităţii de acordare a cetăţeniei, îşi soluţionează problemele social-economice, cauzate de lipsa forţei de muncă. Una din cele mai răspândite cauze ale fenomenului pluralităţii de cetăţenii este migraţia persoanelor din statele mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic către cele dezvoltate şi puternic industrializate. Această cauză provoacă cel mai mare număr de emigranţi. O altă cauză o constituie căsătoriile dintre cetăţenii diferitelor state. După căsătorie, de obicei, soţii aleg să locuiască împreună şi în acest scop solicită cetăţenia statului unde se stabilesc cu traiul. În majoritatea cazurilor, aceste persoane, oficial sau ilicit, îşi păstrează cetăţenia iniţială. Divergenţele dintre modul de aplicare în diferite state a principiilor „jus sanguinis” (dreptul sângelui) şi „jus soli” (dreptul solului) este o altă cauză, care a provocat pe parcursul anilor creşterea numărului de persoane ce deţin pluralitate de cetăţenii. Astfel, unele state acordă o atenţie decisivă faptului naşterii persoanei pe teritoriul său. În SUA, Marea Britanie sau Canada copiii imigranţilor dobândesc automat cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-au născut. Franţa, de asemenea, poate fi inclusă în rândul acestor state, deoarece copiii născuţi pe teritoriul său la vârsta de 18 ani oricum dobândesc cetăţenia franceză. Având în vedere că în majoritatea statelor lumii la dobândirea cetăţeniei predominant este principiul „jus sanguinis”, aceşti copii sau persoane rămân cu cetăţenia lor de „sânge”. Refugiaţii sunt o altă categorie de persoane, care, din considerente umanitare sau politice, sunt nevoite să solicite iniţial protecţia, iar ulterior şi cetăţenia altor state. Această categorie de persoane, din cauza situaţiei critice în care se află ei şi societatea din care pleacă, cel mai uşor se naturalizează şi se ataşează de statul ce i-a adăpostit. Din aceste considerente, majoritatea refugiaţilor dobândesc cetăţenia noului lor stat, dar, având speranţa legitimă de a se reîntoarce, îşi păstrează cetăţenia anterioară. Noile modificări în atitudinea organismelor internaţionale şi a statelor faţă de individ şi drepturile sale pot fi considerate o altă cauză a răspândirii fenomenului pluralităţii de cetăţenii în lume. Astfel, iniţial statele-membre ale Consiliului Europei pledau pentru interzicerea pluralităţii de cetăţenii. Mai mult ca atât, la 6 mai 1963, la Strasbourg a fost adoptată Convenţia Europeană „Cu privire la reducerea cazurilor de pluralitate de cetăţenii şi despre serviciul militar în cazul pluralităţii de cetăţenii” [1]. Această Convenţie prevede că, în cazul în care un cetăţean al unui stat-membru dobândeşte benevol cetăţenia altui stat-membru, el pierde automat cetăţenia sa anterioară. Contrar aşteptărilor, unele state, precum Marea Britanie şi Irlanda, au ratificat numai partea Convenţiei ce se referă la serviciul militar, altele, precum Elveţia şi Finlanda, nici nu au declanşat procedurile de ratificare, iar altele, precum Germania, au ratificat-o, dar ulterior au denunţat-o. Ulterior, la 24.11.1977, a fost adoptat un protocol facultativ la acest tratat, care obligă statele-părţi să facă schimb de informaţii cu privire la dobândirea cetăţeniei de către persoana ce deja deţine cetăţenia unui stat-membru. Numai două state au devenit părţi la acest protocol facultativ: Luxembourg şi Norvegia. Din această cauză, precum şi pentru că fără un astfel de schimb de informaţii aplicarea Convenţiei e imposibilă, ratificarea acestei Convenţii nu mai figurează pe ordinea de zi a Consiliului Europei, devenind un act caduc. Unii analişti consideră că pluralitatea de cetăţenii nu este un fenomen de natură să provoace conflicte între state, atunci când sunt respectate drepturile omului şi normele dreptului internaţional [2]. Ca urmare a schimbării concepţiei statelor asupra pluralităţii de cetăţenii, a fost posibilă adoptarea la 6 noiembrie 1997 a Convenţiei Europene cu privire la cetăţenie [3], care nu numai că admite pluralitatea de cetăţenii, dar şi egalează în drepturi cetăţenii ce deţin pluralitate de cetăţenii cu cei ce deţin numai cetăţenia statului-parte la Convenţie. Această schimbare de concepţie este de natură social-politică, fiind determinată de creşterea în lume a numărului de persoane ce deţin pluralitate de cetăţenii. Un factor important ce a cauzat fenomenul răspândirii pluralităţii de cetăţenii este cel naţional. După destrămarea lagărului socialist şi crearea noilor state naţionale, unele persoane au dobândit cetăţenia statului lor naţional prin „sânge”, al strămoşilor lor. Din aceste considerente, unii cetăţeni ai Republicii Moldova au dobândit cetăţenia României, unii nemţi din Moldova au dobândit cetăţenia Germaniei, unii ruşi au dobândit cetăţenia Rusiei ş.a.m.d. Numărul exact al persoanelor ce deţin pluralitate de cetăţenii nu poate fi cunoscut, dacă nu se face un schimb de date între state, însă acest număr este în continuă creştere. Chiar şi în aşa state, precum Germania şi Suedia, care sunt foarte reticente în problema pluralităţii de cetăţenii, din cauza factorilor social-politici, economici şi culturali, numărul cetăţenilor lor, ce deţin pluralitatea de cetăţenii, este în creştere.  Fiecare stat are tendinţele sale specifice în problema pluralităţii de cetăţenii. Aceasta depinde de factorii menţionaţi, de faptul dacă sunt state imigratoare sau emigratoare, state vechi, cu tradiţii democratice, sau state noi cu o tânără democraţie, state multinaţionale sau uninaţionale, state laice sau religioase, state totalitare sau liberale.