În societatea dominată de idealurile de dreptate, umanism şi democraţie, se caută o armonizare a relaţiilor dintre indivizi – ca parte, şi societate – ca întreg, această funcţie revenindu-i statului. Dreptul este văzut ca un mijloc necesar de conciliere a intereselor diferitelor grupuri sociale, persoane şi societate. Personalitatea, drepturile şi libertăţile ei sunt văzute ca scop final al intervenţiei statului în viaţa socială şi, totodată, ca limită a acestei intervenții. Unul dintre reprezentanţii de seamă ai liberalismului politic, francezul B.Constant (1767-1830), afirma că libertatea nu constă în faptul că puterea se află în mâna poporului, ci în independenţa individului faţă de puterea de stat. Libertatea este asigurată prin limitarea puterii statului, prin neamestecul acestuia în viaţa indivizilor. În aşa mod, doctrina politică liberală, fiind axată pe persoană ca fiinţă raţională, purtătoare şi promotoare a propriilor sale aspiraţii şi interese, a adus o nouă concepere a locului şi rolului acesteia în societate, a raportului său cu politica şi cu puterea. Nu persoana trebuie să se afle în serviciul puterii, ci invers, puterea trebuie să-i creeze persoanei acel cadru social, economic, politic şi juridic care să-i asigure realizarea propriilor scopuri şi interese. Liberalismul plasează în locul autorităţii tradiţionale persoana umană cu interesele şi aspiraţiile sale, însoţită de un larg sistem de drepturi şi libertăţi. Democraţia liberală modernă fundamentează raporturile stat–personalitate prin impunerea principiului că persoana trebuie să dispună de mecanisme legale pentru protecţia drepturilor şi intereselor sale personale contra interesului obiectiv sau arbitrar-subiectiv de stat. Statul liberal este conceput ca formă în interiorul căreia se exercită în armonie libertăţile individuale. În cadrul preocupărilor de determinare a unor relaţii dintre stat şi persoană de natură să garanteze exercitarea drepturilor acesteia la adăpost de abuzurile puterii, apare conceptul statului de drept. El este o construcţie juridică prin care se încearcă a restrânge sfera de acţiune a statului în favoarea libertăţii individului, căci statul de drept, înţeles ca extrema ratio, a fost invocat atunci când s-a căutat un mijloc de opoziţie faţă de excesul puterii. Trebuie să menționăm că construcţia statului de drept, care presupune, mai întâi de toate, structurarea ordinii juridice şi controlul respectării ierarhiei normelor prin intermediul instanţelor cu scopul de a face constrângerea previzibilă și a lega normativ administraţia, a părut suficientă pentru asigurarea statutului juridic al persoanei. Evoluţia societăţii contemporane, cu expansiunea indispensabilă a puterii statale, cu necesitatea acută a normării, au infirmat însă această presupusă suficienţă a statului de drept. Juridicizarea integrală, pe care o postulează statul de drept în scopul limitării puterii, se transformă în vector de difuzare şi într-un instrument al acesteia. Expansiunea puterii prin normare a necesitat crearea unor instrumente noi de limitare a ei, simpla legare normativă a administraţiei fiind insuficientă, incapabilă de a elimina arbitrarul din procesul de executare a puterii. Deci, pentru a fi în prezenţa unui stat de drept, nu este suficient să se instituie un mecanism juridic, care să garanteze respectarea riguroasă a legii, ci este totodată necesar ca acestei legi să i se dea un anumit conţinut, inspirat de ideea promovării drepturilor şi libertăţilor umane. Trebuie să se găsească un mijloc de a depăşi domnia instrumentului, trebuie ca locul constituţiei separaţie a puterilor să fie luat de constituţia garanţiei de drepturi, trebuie să se acorde preponderenţă organizării libertăţilor faţă de organizarea puterii. Astfel, pentru statul de drept, este caracteristică nu doar legarea necondiţionată a tuturor actorilor sociali, inclusiv a statului, de lege, dar, de asemenea, acceptarea ideologică, juridică şi organizatorică a inviolabilității și primatului drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Funcţia statului de drept nu se limitează la măsuri restrictive de apărare şi siguranţă, ci se transformă în una activă, ce urmăreşte asigurarea progresului fiecărei persoane în realizarea dezideratelor sale. Ca rezultat, se desprinde o altă caracteristică a statului de drept – respectarea strictă a principiului răspunderii reciproce a statului şi a persoanei. Acest principiu se manifestă, mai întâi de toate, în fixarea normativă a limitelor de intervenție a statului în sfera privată a individului şi a societății, în angajamentele specifice asumate de stat, destinate să asigure interesul persoanelor, în măsurile reale de responsabilitate a oficialilor statului pentru neexecutarea obligaţiilor lor faţă de persoană şi societate. În fine, conceptul complex al statului de drept fundamentează construcţia, funcţionalitatea şi finalitatea sistemului juridic al unui stat, conferind principiilor acestuia un conţinut valoric special. Astăzi statul de drept se asociază cu totalitatea garanţiilor oferite statutului juridic al persoanei în scopul de a concilia libertatea şi autoritatea. Statul se vrea, astfel, un garant al societăţii civile, o consecinţă firească a individualismului recunoscut, stimulat şi protejat în societăţile deschise, liberale. În centrul construcţiei statului de drept stă persoana, statutul juridic al acesteia, toată amenajarea instituţională fiind invocată în scopul protecţiei acestora.  Aşadar, statul de drept nu poate fi redus la un simplu dispozitiv tehnic de organizare a ordinii publice şi juridice, iar orice progres în apărarea şi protecţia drepturilor omului trebuie să fie asimilat cu o întărire a statului de drept. El îşi stabileşte limitele, fixând mecanisme defensive contra unor ingerinţe statale arbitrare, motivate prin binele comun şi interesul general, în sfera de libertate a persoanei. Or factorii ce ameninţă statutul juridic al persoanei diferă de la o epocă la alta, de la o ţară la alta, iar soluţiile trebuie să se adapteze acestor circumstanţe. Ca urmare, statul de drept se prezintă nu ca un concept cu caracter axiomatic, ci un concept cu o structură flexibilă, susceptibilă de evoluţie şi schimbare. Cultura universală a drepturilor omului a ajuns în prezent un indicator care limitează principiul statului suveran, încearcă mai mult să le ascundă decât să le justifice. În aceste condiţii, statutul juridic se prezintă ca nucleu al prevederilor legislative ce exprimă principiile fundamentale ale raporturilor dintre persoană şi stat. Aceste principii fundamentează un proces principial nou de soluţionare a problemelor vizând drepturile şi libertăţile persoanei, prefigurându-se măsuri cardinale în vederea asigurării și valorificării statutului juridic al persoanei. În cadrul acestor măsuri, este de necontestat rolul major al statului în consacrarea şi protecţia statutului juridic al persoanei. Astfel, se poate afirma că rolul statului se manifestă prin: stabilirea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor, care în ansamblul lor formează statutul juridic al persoanei; reglementarea circumstanţelor şi a condiţiilor în care urmează să fie respectate şi realizate acestea; identificarea subiecţilor responsabili de protecţia, garantarea şi promovarea statutului juridic al persoanei; stabilirea măsurilor de sancţionare a încălcării statutului juridic al persoanei, a mecanismului de tragere la răspundere a subiecţilor culpabili de aceasta şi de restabilire a drepturilor şi libertăţilor lezate etc. Într-o formă indirectă, statutul juridic al persoanei este garantat şi asigurat prin reglementarea în legislaţie a modului de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice, a responsabilității acestora, a formelor de interacţiune dintre acestea şi indivizi. Prin urmare, putem conchide că întreg edificiul statal are menirea de a-i asigura persoanei aplicabilitatea, viabilitatea şi eficienţa statutului său juridic.