Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului şi a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului, precum şi a Regulamentelor (UE) nr.1093/2010 şi (UE) nr.648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului [1, p.190-348] stabileşte normele şi procedurile de redresare şi de rezoluţie pentru următoarele entităţi:   instituţii stabilite în Uniunea Europeană;   instituţiile financiare stabilite în Uniunea Europeană, care sunt filiale ale unei instituţii de credit, ale unei firme de investiţii ori ale unui holding financiar, holding financiar mixt sau holding cu activitate mixtă, stabilite în Uniunea Europeană şi care fac obiectul supravegherii consolidate a întreprinderii-mamă, în conformitate cu art.6-17 din Regulamentul nr.575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit şi societăţile de investiţii şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 [2, 1-337];   holdingurile financiare, holdingurile financiare mixte şi holdingurile cu activitate mixtă stabilite în Uniunea Europeană;   holdingurile financiare-mamă dintr-un stat membru, holdingurile financiare-mamă din Uniunea Europeană, holdingurile financiare mixtemamă dintr-un stat membru, holdingurile financiare mixte-mamă din Uniunea Europeană;   sucursalele instituţiilor stabilite sau situate în afara Uniunii, conform condiţiilor specifice stabilite în Directiva 2014/59/UE. Fiecare stat membru desemnează una sau, în mod excepţional, mai multe autorităţi de rezoluţie care sunt abilitate să aplice instrumentele de rezoluţie şi să exercite competenţele de rezoluţie. Autoritatea de rezoluţie este o autoritate publică administrativă sau autorităţi învestite cu competenţe administrative publice. Pot fi autorităţi de rezoluţie următoarele instituţii: băncile centrale, ministerele competente sau alte autorităţi publice administrative sau alte autorităţi învestite cu competenţe administrative publice. Autorităţile de rezoluţie trebuie să dispună de experienţă, resurse şi capacitate operaţională pentru a aplica măsurile de rezoluţie şi să fie în măsură să îşi exercite competenţele cu rapiditatea şi flexibilitatea necesare în vederea atingerii obiectivelor rezoluţiei.  Autoritatea Bancară Europeană, în cooperare cu autorităţile competente şi cu autorităţile de rezoluţie, se asigură că dispune de expertiză, de resursele şi de capacităţile operaţionale şi necesare şi monitorizează exercitarea competenţelor cu rapiditatea şi flexibilitatea necesare prin evaluări primus inter pares periodice.  Având în vedere impactul pe care intrarea în dificultate a unei instituţii l-ar putea avea asupra pieţelor financiare, asupra altor instituţii, asupra condiţiilor de finanţare, precum şi asupra economiei în general, ca urmare a naturii activităţii sale, a structurii acţionariatului, a formei juridice, a profilului de risc, a dimensiunii şi a statutului juridic sau a interconectării sale cu alte instituţii sau cu sistemul financiar în general, a domeniului şi complexităţii de activitate, a statutului de membru al unui sistem instituţional de protecţie (SIP) sau al altor sisteme de solidaritate reciprocă, dar şi exercitarea de servicii sau activităţi de investiţii, precum şi având în vedere potenţialele efecte pe care situaţia de dificultate şi lichidarea sa ulterioară prin procedurile normale de insolvenţă lear avea, autorităţile competente şi autorităţile de rezoluţie stabilesc:   conţinutul şi detaliile planurilor de redresare şi de rezoluţie;   data până la care primele planuri de redresare şi rezoluţie sunt elaborate şi frecvenţa pentru actualizarea acestor planuri;   conţinutul şi detaliile informaţiilor solicitate din partea instituţiilor;   nivelul de detaliere pentru evaluarea posibilităţii de soluţionare.  Fiecare instituţie, care nu este parte a unui grup supus supravegherii consolidate în temeiul art.111 şi art.112 din Directiva 2013/36/UE cu privire la accesul la activitatea instituţiilor de credit şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, de modificare a Directivei 2002/87/CE şi de abrogare a Directivelor 2006/48/CE şi 2006/49/CE [3, 338436] elaborează şi menţin un plan de redresare care să prevadă măsuri ce trebuie luate de instituţie pentru restabilirea poziţiei financiare a acesteia în cazul deteriorării sale semnificative. Planurile de redresare sunt considerate a fi principii de guvernanţă în sensul art.74 din Directiva 2013/36/UE. Instituţiile trebuie să actualizeze planurile de redresare, cel puţin, o dată pe an sau după orice modificare a structurii lor organizaţionale sau juridice, a activităţii sau a situaţiei lor financiare care ar putea avea un efect important asupra planurilor lor de redresare, sau ar putea impune modificarea acestora.  Autorităţile competente sunt în drept să solicite instituţiilor actualizarea mai frecventă a planurilor de redresare. Planurile de redresare nu trebuie să se bazeze pe accesul sau acordarea de sprijin financiar public extraordinar. După caz, planurile de redresare prevăd o analiză a modului şi a momentului în care instituţia poate solicita, în condiţiile prevăzute în plan, accesul la facilităţile oferite de banca centrală şi identifică activele care pot fi folosite drept garanţii. Planurile de redresare trebuie să includă condiţii şi proceduri adecvate pentru a garanta punerea în aplicare în timp util a măsurilor de redresare, precum şi o gamă largă de opţiuni de redresare. De asemenea, planurile de redresare trebuie să aibă în vedere o serie de scenarii de criză financiară şi macroeconomică gravă, relevante pentru condiţiile specifice instituţiei, care să includă evenimente de amploare sistemică şi crize specifice la nivelul persoanelor juridice individuale şi la nivelul grupurilor. Autoritatea Bancară Europeană, în strânsă consultare cu Comitetul European pentru Riscul Sistemic (CERS), urmează să elaboreze până la 3 iulie 2015 orientări care să specifice evantaiul de scenarii ce trebuie utilizate pentru a garanta punerea în aplicare în timp util a măsurilor de redresare.  Planurile de redresare sunt prezentate autorităţilor competente pentru a fi examinate. Autorităţile competente, în termen de şase luni de la prezentarea fiecărui plan şi, în dependenţă de situaţie, după consultarea autorităţilor competente ale statelor membre în care sunt situate sucursale semnificative, examinează planurile de redresare şi evaluează măsura în care fiecare plan îndeplineşte cerinţele stabilite, dar şi următoarele două criterii:   în mod rezonabil, este probabil ca punerea în aplicare a măsurilor propuse în planuri să păstreze sau să restabilească viabilitatea şi poziţia financiară a instituţiei sau a grupului, ţinând seama de măsurile pregătitoare pe care instituţia le-a luat sau a planificat să le ia;   în mod rezonabil, este probabil ca planul şi opţiunile specifice din cadrul acestuia să fie puse în aplicare în mod rapid şi eficient în situaţii de criză financiară, evitând pe cât posibil vreun efect negativ semnificativ asupra sistemului financiar, inclusiv în scenariile care ar determina şi alte instituţii să pună în aplicare planuri de redresare în aceeaşi perioadă. La evaluarea caracterului adecvat al planurilor de redresare, autoritatea competentă ţine seama de caracterul adecvat al structurii de capital şi de finanţare a instituţiei pentru nivelul de complexitate a structurii organizatorice şi profilul de risc ale instituţiei.