În acest studiu am investigat destinul poeziei printre valurile succesive generaţioniste și schimbările de paradigmă, pentru a identifica care sunt formele de inovare sau de rezistenţă a discursului liric, forţele de reconfigurare prin acel avânt de libertate vizionar. Reinventarea propriilor resorturi ale discursului liric în șirul mutaţiilor generaţioniste e demonstrată și de crearea de noi sensuri și noi modalităţi de viziune inedită, care și ţine de esența însăși a poeziei. Devine tot mai ardentă și evidentă astăzi interogarea asupra mizei poeziei actuale, căutăm să aflăm care este nivelul poeziei românești, ce rol are în spaţiu multicultural, încercăm să o redefinim din perspectiva noilor registre și modulaţii discursive. Am descoperit răspunsuri interesante și provocatoare asupra acestor subiecte în chestionarele revistelor culturale centrate exclusiv pe demersul liric, care revelă atât îngrijorarea scriitorilor pentru marginalizarea poeziei ce funcționează în manieră „clasică”, „poezie dificilă”, cu elemente lingvistice intrinseci, odată cu emergenţa poeziei pentru scenă, cât și frica de a nu scrie o poezie „depășită”.