În lirica lui Vasile Romanciuc, tăcerea reprezintă o dominantă care s-a îmbogățit cu noi semnificații odată cu evoluția formelor discursului poetic. Înțeleasă la început ca o limită impusă autoexprimării dintr-un sentiment de umilinţă şi laşitate, ea ajunge să fie considerată sursă de inspirație pentru o utilizare mai profundă a limbajului. Dar nu e vorba de tăcerea provocată de alegerea mijloacelor nepotrivite de exprimare artistică, ci de tăcerea în căutarea perfecțiunii: poezia în care emoţia e mai presus de cuvânt. Limbajul poetic este limbajul tăcut al gândirii, iar poetul – mesager al inaudiabilului.

In the Romanciuc′s lyric, the silence is a dominant point that enriched itself with new meanings with during authors speech. At the beginning it was understood first as a limit to self-expression by the humility and cowardice, it soon becomes the source of inspiration for a deeper use of language. However, it is not the silence caused by wrong choice of the artistic expression, but by silence in the search for perfection: the poetry in which emotion is above the word. The poetic language is the silent language of thought, and the poet – messenger of the inaudible.