Dialogul cărtărescian cu opera lui Eminescu are diverse resorturi circumscrise po(i)eticii postmoderniste: reiterarea ludică a tradiţiei livreşti, subvertirea ironică, mixarea vocilor etc. Rescrierea modelului eminescian este motivată însă şi de existenţa unui fond comun al „obsesiilor” şi „fascinaţiilor”, prin care poetul contemporan îşi certifică, pe linia „descoperirii precursorilor”, propriile căutări ontopoetice, manifestate sub forma unei poetici a dublului şi a rescrierii.