Cuvântul ,,perfecționism” vine de la lat. perfectio și se traduce ca „desăvârșit” . Merriam Webster Dictionary definește perfecționismul ca „o dispoziție de a considera tot ce este lipsit de perfecțiune ca fiind inacceptabil” [8]. Studiile asupra perfecționismului au înflorit în ultimele trei decenii. Cercetările teoretice și empirice din această perioadă au adus insighturi în raport cu natura perfecționismului și a riscurilor asociate acestuia. Unii cercetători ai perfecționismului (Е.Т. Соколова, Т.Ю. Юдеева, Н.Б. Гаранян Холмогорова) îl consideră „patologia culturală a societății moderne”. Din copilărie societatea cultivă tendința către scopuri foarte înalte, către cele mai mari realizări în detrimentul „nevoilor și abilităților actuale” [10]. Căutarea excelenței este considerată, în general, un mod admirabil de gândire. Stabilirea standardelor înalte și încercarea conștiincioasă de a atinge obiective dificile, dar care pot fi atinse, de obicei, duce la sentimente de satisfacție. Cu toate acestea, atunci când acest mod de gândire alunecă spre „stabilirea unor standarde excesiv de ridicate de performanță, însoțite de tendința de prea multă autoevaluare critică” (Flett& Hewitt, 2002; Frost, Marten, Lahart, & Rosenblate, 1990; Hewitt & Flett, 1991), este însoțit de distres emoțional, putem vorbi despre un perfecționism nevrotic sau maladaptiv. Inițial exista un consens vizavi de esența perfecționismului. Adepți ai diferitelor orientări teoretice precum Sigmund Freud (1926/1959), Karen Horney (1950), Aaron Beck (1976), Albert Ellis (1962), și W.H. Missildine (1963) erau destul de expliciți în interpretarea perfecționismului ca pe un construct unitar, patologic în esență. Ei au caracterizat perfecționiștii ca fiind persoane care stabilesc și se străduiesc în mod compulsiv să atingă standarde excesiv de înalte, dar nu din cauza dorinței de a atinge excelența, ci datorită fricii pedepsitoare de eșec care își are originea în stima de sine scăzută [2]. Acești teoreticieni clasici au mai observat că perfecționiștii au un control sever față de propria persoană, dar și față de ceilalți. Gândirea lor este rigidă, de tip Totul sau Nimic. Acest lucru a fost cel mai bine ilustrat de Ellis (2002), care a declarat că „perfecționiștii sunt mai rigizi și mai persistenți în credințele lor iraționale decât „nevroticii drăguți”. K. Horney (1951) [6] afirmă că perfecționismul reprezintă „tirania lui trebuie” care face persoana extrem de critică în raport cu comportamentul cuiva. În final, scrierile timpurii despre perfecționism au subliniat faptul că perfecționiștii nu au capacitatea de a savura bucuria sau de a primi satisfacție chiar și atunci când își ating standardele. Având la bază această perspectivă, o mare parte dintre cercetările timpurii ale perfecționismului s-au axat pe investigarea relației dintre nivelurile ridicate ale perfecționismului și diferite forme de psihopatologie, inclusiv depresie, tulburări de alimentație, anxietate socială, fobii, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburări somatice, (Shafran & Mansell, 2001, și Hewitt & Flett, 2002) ca și alte vulnerabilități psihologice la stres (Flett, Hewitt, Blankstein, & Gray, 1998; Hewitt & Flett, 2002) [3]. Cu toate acestea, ar fi incorect să presupunem că perfecționismul este în întregime sinonim cu psihopatologia (Parker, 2000). Deși unii teoreticieni proeminenți ai teoriei personalității (de exemplu, Ellis, 1962; Freud, 1923/1959) au văzut indivizii cu tendințe perfecționiste ca pe un produs al dezvoltării intrapsihice anormale, alții au subliniat că unele aspecte ale perfecționismului sunt pozitive și esențiale pentru condiția umană [7]. Adler (1956) este unul dintre primii psihologi care dezvoltă tema tendinţei nevrotice de excelenţă asupra altor persoane. El nu utilizează termenul „perfecţionism”, dar un concept cheie al teoriei sale este „tendinţa către excelenţă” care este în legătură strînsă cu perfecţionismul. Această tendinţă îşi are originea în „senzaţia de incompetenţă”, care apare din copilărie, atunci cînd copilul se compară cu adultul. Tendinţa către excelenţă, după Adler, este forţa motrică a comportamentului persoanei. Această forţă poate stimula persoana să atingă succes şi întîietate în activitatea sa, să-şi dezvolte capacităţile. Dar această tendinţă poate lua o formă patologică prin evitarea situaţiilor în care se poate manifesta slăbiciunea, încercările de a se afirma înjosind alte persoane, tendinţa de a deveni impecabil, către excelenţa personală [9]. Murray (1938), a menționat că o persoană sănătoasă deține o nevoie puternică de realizare – o nevoie de a depăși obstacolele și de a îndeplini sarcini dificile. Pentru el, tendința de a excela și a atinge standarde înalte nu doar că a fost adecvată dar și necesară, esențială în dezvoltarea deplină a personalității. Maslow (1971), a echivalat realizarea deplină a potențialului cu absența nevrozei. Autoactualizarea include, în mod necesar, tendința de perfecționare a capacităților și talentelor personale (apud Kreger, 2007) [5]. În baza acestor opinii disparate, Hamachek (1978) a fost primul care se abate de la conceptualizarea unidimensională a perfecționismului și sugerează că perfecționismul este multidimensional și că diferite dimensiuni au efecte funcționale distincte, permițând atât poziționarea pozitivă, cât și pe cea negativă. Mai exact, el a postulat că există două tipuri distincte de perfecționism: normal și nevrotic [2]. Perfecționiștii normali sunt persoane care stabilesc standarde ridicate pentru ei înșiși și sunt foarte motivați de nevoia de a le realiza, totuși, își recunosc și își acceptă limitele în încercarea de a atinge aceste standarde. Perfecționiștii nevrotici, pe de altă parte, își pun standarde înalte pentru orice situație și nu își acceptă limitele. Ei sunt conduși mai mult de teama de eșec decât de urmărirea excelenței în realizare. Ca rezultat, perfecționiștii nevrotici nu sunt niciodată mulțumiți de ei înșiși și de performanțele lor [7].Elementul distinctiv dintre aceste două dimensiuni opuse este atitudinea excesiv de autocritică și îndoiala specifică perfecționismului negativ. Alte caracteristici discriminatorii se referă la organizare, acuratețe, exactitate. Persoanele pot fi foarte exigente sau din contra, să prezinte capacități minime de organizare. Procrastinarea în acest caz, constituie un mecanism neadaptativ adoptat din cauza trăirii sentimentului de frică relaționat performanței insuficiente. Atitudinea critică și așteptările înalte exprimate de părinți/ceilalți semnificativi, la fel, se înscriu în profilul persoanei perfecționiste ((Burns, 1980; Hamachek, 1978; Hollender, 1965) apud. [4. p.232]). Alte cercetări sugerează că cele două tipuri de perfecționism diferă în mecanimele de coping pe care le adoptă (Rice & Lapsley, 2001); afectele pozitive (Frost, Heim-berg, Holt, Mattia, & Neuberg, 1993); nivelurile de depresie (Rice, Ashby, & Slaney, 1998); stima de sine (Ashby & Rice, 2002; Flett, Hewitt, Blankstein, & O'Brien, 1991); și autoeficacitatea (LoCicero & Ashby, 2000). Frost et al (1993) menționează că „evaluarea maladaptivă” a perfecționiștilor nevrotici se referă la „greșeli și eșecuri și îngrijorarea cu privire la evaluarea sau la criticile altor persoane” [1]. Cu excepția câtorva cercetători care favorizează un construct unitar, ce se concentrează asupra aspectelor clinice ale perfectionismului (de exemplu, Shafran, Cooper, & Fairburn, 2002) [2] și care susțin că diferențele individuale în perfecționism reflectă mai degrabă o diferență de grad decât de tipul perfecționismului experimentat (BromanFulks, Hill & Green, 2008), apud. [3]) majoritatea cercetătorilor contemporani au pornit de la lucrarea lui Hamachek (1978) și au adoptat o concepție multidimensională a perfecționismului în lumina dovezilor convingătoare care demonstrează multidimensionalitatea perfectionismului și susținerea puternică a poziției că diferite dimensiuni ale perfectionismului au adesea consecințe funcționale distincte (Hewitt & Flett, 1991; Stoeber & Otto, 2006), apud [2]).