În contextul unei dinamici accentuate a societății, în care permanent se modifică relațiile atât la nivel valorico-atitudinal, cât și la nivel comportamental, conjugalitatea se prezintă ca un concept destul de vag și ambiguu, cotidianul influențând calitatea vieții relaționale. Cuplul conjugal reprezintă o entitate sinergetică, care se individualizează pe parcursul evoluției sale, fiecare partener reprezentând forța care într-o anumită măsură asigură funcționalitatea relațiilor de cuplu. Iolanda Mitrofan (1998) defineşte cuplul ca fiind „o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt) (8, p.7). Interacțiunea diadică presupune redimensionarea psihologiei individuale într-o psihologie relațională și în acest sens e necesar de a prioritiza conceptul de calitate relațională. Studiile timpurii asupra calității relaționale au fost realizate de către Hamilton (1929) și Terman (1938) (3, p. 253). După Amato, Booth, Johnson și Rogers (2007), Hawkins și Booth (2005), în mod tipic studiile privind această calitate se fundamentează esențialmente pe stabilitatea și satisfacția partenerilor conjugali (7, p. 212). Termenul „calitate relațională” se referă la relații conjugale de bună calitate, cu un nivel ridicat de satisfacție și stabilitate în cuplu. Acești doi indicatori sunt într-o interdependență semnificativă, conjugându-se sub aspectul unei multidimensionalități parteneriale. În plus, Glenn (1990), Myers și Diener (1995) (3, p. 253), Proulx, Helms și Buehler (2007), Umberson și Williams (2005), Umberson, Williams, Powers, Liu și Needham (2006) (7, p. 212) consideră că calitatea relațiilor conjugale are repercursiuni în bunăstarea fizică și mintală a individului. Spre exemplu, Russell and Wells (1994) au stabilit că calitatea căsniciei este cel mai bun predictor al fericirii (3, p 253). Se pare că nu e absolut necesar de a delimita conceptual calitatea conjugală de cea maritală, luând în considerație tendințele preferențiale pentru coabitare a tinerilor în societatea modernă. În cercetările sale Hassebrauck M. și Fehr B. (2002) au identificat patru dimensiuni ale calității relațiilor conjugale: intimitatea, acordul mutual, independența și sexualitatea. Corelația acestor dimensiuni cu satisfacția în cuplu este determinată de centralitatea dimensiunilor și importanța relativă a acestora. Spre exemplu, s-a demonstrat că dimensiunea centrală este intimitatea, obținându-se la această scală cele mai înalte scoruri. Un rol mai puțin important îi este atribuit sexualității și independenței (3). Cunoașterea rolului acestor dimensiuni va contribui la elaborarea de pronosticuri și demersuri științifice ulterioare în domeniul relațiilor de cuplu, la creșterea nivelului de satisfacție și stabilitate conjugală. Rusbult, Martz și Agnew (1998) consideră că satisfacția în relație reprezintă o evaluare subiectivă, fiind influențată de măsura în care un partener îndeplinește nevoile cele mai importante ale celuilalt (6). După Amato (2007) stabilitatea percepută poate fi privită ca o serie de atitudini și comportamente asociate cu nivelul de disoluție a cuplului (7, p. 212). Astfel, cu cât nivelul de stabilitate este mai scăzut, cu atât mai mult cuplul evoluează spre disoluție, existând și o corelație strânsă dintre stabilitatea și satisfacția partenerilor în cuplu: cu cât nivelul de satisfacție este mai ridicat, cu atât crește și stabilitatea conjugală. Întradevăr, contextul psihosocial determină cercetătorii domeniului relațional să lanseze tot mai multe studii privind raportul satisfacție-insatisfacție, stabilitate-instabilitate în cadrul relaționării conjugale și asocierea acestora cu alte variabile, luând în considerație și diversificarea alternativelor de conviețuire. Printre aceste variabile menționăm: empatia, atașamentul, stima de sine, vârsta partenerilor, mediul cultural, distanța geografică dintre parteneri, idealizarea etc. În acest context, e important de menționat modelul propus de către Halford (2001) care rezumează într-un mod euristic literatura extensivă privind predictorii satisfacției și stabilității în cuplu. Astfel, după Halford (2001) există patru categorii mari de variabile cu impact asupra satisfacției și stabilității conjugale: 1. variabilele contextuale; 2. evenimentele din viață; 3. caracteristicile individuale; 4. procesele adaptative în cuplu (5, p. 495). În plus, există cercetări care elucidează diverse conotații culturale ai acestor indicatori ai calității conjugale. Spre exemplu, Gerdvilyte Aiste și Abhyankar Shobhana (2010) au studiat compatibilitatea dintre caracteristicile partenerului romantic ideal și real, atașament și satisfacția relațională la femeile indiene (2). Legkauskas Visvaldas (2008) a realizat un studiu în Lituania, elucidând efectele coabitării premaritale asupra satisfacției și stabilității relaționale în coabitare și mariaj (4), iar Celenka O., Vijver F. și Goodwin R. (2011) au realizat o analiză comparativă a satisfacției relaționale la adulții britanici și turci (1). Aceste rezultate consolidează semnificativ cercetările care se axează pe îmbunătățirea și facilitarea relațiilor de cuplu, oferind o viziune mai comprehensivă și exhaustivă asupra caracterului evolutiv a diadei conjugale. În concluzie, menționăm faptul că relațiile de cuplu nu reprezintă un produs finit, predeterminat și dependent în exclusivitate doar de anumite variabile. Astfel, procesualitatea relației conjugale determină un anumit traseu de dezvoltare a calității relației între parteneri, iar satisfacția și stabilitatea rămân indicatorii de bază ai acestei calități.