Adevărata problemă a postmodernității nu o reprezintă tehnologia sau cunoașterea în sine – în sensul tehnic pur – pe care nu o putem suspecta, eventual din perspectiva pedagogico-educațională, decât de finețe intelectuală și elevație retorică. Ansamblul mijloacelor spirituale declanșate de necesitatea eliminării acelui mysterium iniquitatis – pe care omul mai ştia să-l utilizeze cândva, în plan lăuntric [5, p.7-8] – în perioada modernă fiind preocupat de propria-i zidire pe axa eu-sine [4, p.16], dintr-odată a devenit anacronic și aproape desuet. Aflat acum într-un punct nodal al omenirii, arogânduși atributul paradoxal de a rodi răspunsuri și de a sădi concomitent întrebări, omul riscă să se piardă pe sine însuși. Această disipare, prin efectul dilatației datorat centrifugării spirituale, dezvoltă o serie de fante prin care se poate pătrunde în interiorul fenomenului, fapt care deschide calea observațională spre acele fenomene în care sinergia autoorganizării devine singura premisă a „descifrării numeroaselor mistere ale devenirii și desfășu-rării experienței de vârf” [11, p.145] revendicând pentru întreaga realitate dialecticitatea obiectivă heraclitiană [9, p.158] a curgerii nefărâmiţate (p£nta ·e‹) [1], prin mărturia unei înfăşurări-desfăşurări implicite şi atotcuprinzătoare, accesibilă doar posesorilor unui „instrument holonomic” adecvat. Astfel, se pare că prin abordările transdisciplinarității, Heraclit este așezat din nou pe linia de demarcație dintre gândirea cosmologică și cea antropologică (– a se vedea Timaios), unde ar fi la fel de convins, ca și în timpurile sale, că e imposibil să pătrunzi secretul naturii, fără a fi studiat secretul omului. David Bohm, prin teoria „modelului holografic” (holomo-vement), avea să depăşească practic linia atomist-newtoniană, reformulându-i paradigmatic ontologia prin refuzul disocierilor binare clasice de tipul parte-întreg, experienţă-cunoaştere, dar propunând soluţia unei forme nefragmentate de descriere a realităţii, stabilind astfel locul de naștere al interdisciplinarității. Din aceste motiv, prin învestirea timpului cu atributele tari ale fiinţei, se produce o permanentă temporalizare radicală a existenţei, ceea ce face ca omul să devină captivul fluxului diacronic și, în cele din urmă, al neantului şi al morţii, fiind permanent obligat să construiască şi să reinventeze mereu totul, inclusiv propria natură. Dar, dincolo de efemerida ontică, atributul esențial al acestei structuri analitice este acela de a conține in nuce germenele unei „dinamici dependente de natura închis-deschisă a sistemului” [3, p. 4] și care se supune legității prin dubla sa accepțiune analitică: ontologică, teorie dezvoltată de Ludwig Bertalanffy în General Systems Theory și una gnoseologică, acordată de Werner Heisenberg [7, p. 90] prin axioma teoriilor închise, ca sisteme teoretic valabile pentru toate timpurile. Din perspectiva strict conceptuală, interdisciplinaritatea rezultă practic din procesul de combinare şi integrare a diferitelor discipline, împreună cu metodologiile şi ipotezele lor de lucru. Aceasta implică trecerea frontierelor tradiţionale dintre ştiinţe şi combinarea tehnicilor lor în efortul de a atinge un obiectiv comun. Metodologiile şi ipotezele care aparţin unor discipline diferite sunt conectate şi modificate pentru a se adapta la nevoile de cercetare, construind noi instrumente care să permită investigarea unor subiecte dificile, care depăşesc posibilităţile uneia singure. Multidisciplinaritatea reprezintă o combinaţie nonintegrativă, am putea spune chiar cumulativă, capabilă să-și disjungă propriile ipoteze de cercetare și metodologii de lucru, pentru că, fără a fi neapărat interactivă, cooperarea poate fi „ reciprocă și cumulativă” [2, p.56]. Transdisciplinaritatea, prin chiar prefixul „trans” își mărturisește intenția holistică de „traversare” a mai multor domenii științifice, deoarece, după întemeietorul lor teoretic, Basarab Nicolescu, „disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeți ale aceluiași arc: cel al cunoașterii” [8, p. 44]. Mutatis mutandis, interdisciplinaritatea nu este altceva decât o încercare de a oferi un răspuns capabil să arunce punți ideatice prin care să se unifice domenii aparent intangibile, dar care focusează creativitatea. De aceea, metodologia de abordare a oricărei probleme cognitive (filosofie, sociologie, etnografie, literatură, pedagogie, istorie etc.) din perspectiva științifică a interdisciplinarității, funcție de nivelul de realitate al subiectului și obiectului supus cercetării, se regăsește în trei axiome referențiale: axioma filologică, axioma ontologică și axioma epistemologică. Astfel, axioma filologică susține că descifrarea nivelului de realitate cât și relaționarea interdisciplinară este, în esență, o problemă semiotică, una condiționată de limbaj, de comunicare; urmează apoi axioma ontologică, după care ființa se regăsește pe mai multe nivele formative, aceasta fiind dependentă de izvoarele educației (în cazul temei mele de etnosofia populară), dar și de poziționarea actanților în strategia didactică. Cea de a treia, axioma epistemologică, abordează complexitatea oricărui fenomen al realității, pe calea introspectivă, cu ajutorul „instrumentarului” de specialitate. Concluzia surprinde un aspect esențial, deosebit de important pentru analiza interdisciplinară: dincolo de reformulările succesive dictate de nevoia reinventării actului de cercetare, prin alinieri succesive la mereu alte și alte paradigme postmoderne (de pildă jocul drept cadru de conexiune al ideilor), se naște nevoia unei legitimări culturale firești a postmodernității, una care își asumă o teorie a inovației, a conservării culturale, ori o viziune paradoxală, deconstructivistă. „Care dintre ele? - se întreba retoric Ihab Hassan [6, p.33] – Viconiană? Marxistă? Freudiană? Derrideeană? Semiotică? Paradigmatică? Eclectică?” Creștină... am răspunde noi!