Ne aflăm în secolul educaţiei permanente, în care idealul educaţional solicită competenţe de un nivel înalt şi o personalitate uşor adaptabilă la orice mediu. Idealul educaţional al şcolii din Republica Moldova confirmă acest lucru prin „formarea personalităţii cu spirit de iniţiativă, capabilă de autodezvoltare, care posedă nu numai un sistem de cunoştinţe şi competenţe necesare pentru angajare pe piaţa muncii, dar şi independenţă de opinie şi acţiune, fiind deschisă pentru dialog intercultural în contextul valorilor naţionale şi universale asumate” [2]. În acest context, avem convingerea că studierea cât mai profundă a personalităţii elevilor de azi va contribui considerabil la dezvoltarea şi formarea cetăţenilor de mâine. În legătură cu iniţiativa, sau în cazul nostru spiritul de iniţiativă, Hubbard (1942) afirma că aceasta înseamnă să faci ceea ce trebuie, fără a ţi se spune, în timp ce Frese şi Fay (2001) o definesc ca un comportament profesional caracterizat prin autonomie, abordare proactivă şi perseverenţă în depăşirea dificultăţilor ce apar în drumul spre atingerea unui obiectiv. Prin urmare, dăm dovadă de spirit de iniţiativă când facem lucruri fără a ni se spune, când aflăm ce trebuie să ştim, când nu ne dăm bătuţi în situaţii dificile, când identificăm şi profităm de oportunităţile pe care alţii le ignoră, precum şi atunci când acţionăm în loc să reacţionăm. Inevitabil este faptul că toate aceste comportamente sunt importante pentru un viitor specialist în domeniul său de activitate profesională [5]. Iniţiativa are un rol tot mai important, îndeosebi când este influenţată de către vectorul motivaţional. Motivaţia intrinsecă şi cea extrinsecă nu se exclud, ci se completează reciproc. Ambele forme ale motivaţiei sunt influenţate profund de procesul de automotivare. Automotivarea presupune capacitatea personală de a găsi motivaţii suficient de puternice pentru activitate, inclusiv învăţarea academică, chiar şi în situaţii şi/sau contexte de rutină, mai puţin interesante sau atractive, dar importante pentru afirmarea şi evoluţia personală şi/sau obligatorii, cu grad crescut de responsabilitate. Automotivarea este abilitatea de a face ceea ce trebuie făcut, fără influenţă din partea altor persoane sau situaţii. Persoanele cu automotivare pot găsi un motiv şi puterea de a finaliza o sarcină, chiar şi atunci când este dificil, fără a renunţa, sau a avea nevoie de o alta care să le încurajeze. Automotivarea este determinată de: Nivelul de iniţiativă în stabilirea unor obiective provocatoare. Încrederea că ai aptitudini şi competenţe pentru a atinge ţintele propuse. Credinţa că dacă depui suficient efort, vei reuşi cu succes. Patru factori se consideră esenţiali pentru a-ţi construi un nivel înalt de automotivare:  încrederea în sine şi autoeficacitate;  gândirea pozitivă;  concentrare şi obiective consistente şi valoroase;  mediul motivaţional [3, p.328]. Astfel, conchidem că automotivarea este principalul atribut al eficacităţii individului, cea mai importantă condiţie pentru autorealizare. Aceasta reprezintă un proces de creare, susţinere şi realizare care se bazează pe alegerea conştientă a individului şi satisfacerea trebuinţelor acestuia şi presupune capacitatea personală de a găsi motivaţii suficient de puternice pentru activitate. Fiecare persoană are puterea de a-şi coordona şi gestiona aspectele vieţii prin corectare şi trasare de scopuri, care să derive din interior şi să-l ajute în obţinerea performanţelor, ce i-ar asigura tânărului de azi eficienţă – condiţie sine qua non în reuşita personală şi profesională. În fiecare dintre noi este ascuns un potenţial enorm care necesită a fi valorificat, dar pentru aceasta el necesită a fi descoperit şi pus în contribuţie, lucru ce are nevoie de efort, proces de acţiune voinţă şi ambiţie. Autoaprecierea este considerată astăzi ca un concept plurivalent, ce înseamnă mult mai mult decât modul cum se văd tinerii pe ei înşişi, fiind un proces complex, ce contribuie la integrare şi adaptarea acestora la mediul social, profesional şi familial. Autoaprecierea se clasifică ierarhic printre factorii decisivi care acţionează în vederea dezvoltării armonioase a personalităţii tânărului şi a reuşitei sale, prin performanţe şi eficienţă. Astăzi, la nivel mondial, autoaprecierea personalităţii a devenit, pentru unele ţări, politică de stat. Se investesc mari fonduri şi s-au creat instituţii specializate care se ocupă, prin anumite programe, de educare, în acest sens, a individului. Autoaprecierea influenţează calitatea activităţii persoanei, marcând, concomitent, şi un impact major în procesul de dezvoltare a personalităţii individului. Generaţia de azi, care este, comparativ cu cele precedente, cea mai dinamică şi aparţine unei epoci a divertis-mentului, este, în acelaşi timp, generaţia care denotă o doză a plictiselii, a indiferenţei şi a confuziei; ea rămâne eclipsată de întrebările tinerilor din secolul precedent sau ai deceniilor trecute, purtând o conotaţie mai sporită a intensităţii: Care sunt şansele de a mă afirma şi cum să reuşesc acest lucru? Răspunsul la aceste întrebări se referă la cunoaşterea însuşirilor definitorii de personalitate, a aptitudinilor, a sistemului motivaţional şi celui valoric. De aici imperativul de a creşte stima de sine, capacităţile de autoanaliză şi autocontrol, de comunicare şi de relaţionare prin conectarea interpersonală, autoapreciere potrivită şi definirea adecvată a rolului şi statutului, care să asigure ridicarea la o nouă treaptă a autoafirmării în reuşită şi succes [6, p.26]. Instituţiile de învăţământ au ca finalitate pregătirea benefeciarului pentru activitatea ulterioară, dezvoltarea сompetenţelor acestuia. Seneca, încă din sec.I e.n., spunea că „nu pentru şcoală, ci pentru viaţă învăţăm”. J. Dewey (sec.XIX) – pedagog american – a completat ideea lui Seneca, susţinând că „şcoala nu trebuie să pregătească pentru viaţă, ci să fie însăşi viaţa”. Astfel, elevul studiind de-a lungul anilor, trebuie să ajungă o persoană сapabilă de a se manifesta prin сomunicarea eficientă în diferite situaţii, aptă să-şi exprime atitudinea faţă de valorile etice şi estetice, pregătită să-şi achiziţioneze în mod independent cunoştinţele şi competenţele solicitate. Ca element esenţial al pregătirii profesionale, cert este faptul că trebuie să muncim în vederea dezvoltării inteligenţei verbale, dat fiind faptul că contribuie şi influenţează dezvoltarea competenţelor de comunicare la studenţi.Inteligenţa verbală se referă la o facultate esenţială: comprehensiunea (capacitatea de a întelege), de a soluţiona diverse situaţii, alegerea cuvintelor potrivite, prin înţelegerea esenţei acestora şi prin capacitatea de a distinge diferenţele de sens dintre cuvintele utilizate în mediul profesional şi personal de viaţă. Omul este o fiinţă vorbitoare şi nu există inteligenţa fără limbaj. Jucând un rol capital în reuşita academică, socială și profesională, ea ocupă un rol aparte printre celelalte caracteristici. Fără ea, toate celelalte facultăţi ale inteligenţei nu pot fi înţelese, enunţate sau exersate [4, p. 86]. În realitate, afirmă J.Caune „cultura şi comunicarea formează un cuplu ciudat. Nici una nu se explică fără cealaltă. Cele două fenomene nu sunt perfect etanşe, nu se află şi nici nu pot fi situate în planul reflexiilor paralele prin corespondenţă analogică [1, p.17].