Motivaţia desemnează ansamblul factorilor ce declanşează activitatea personalităţii care, în activitatea de învăţare, orientează conduita celui ce se instruieşte spre realizarea obiectivelor educaţionale. Pe de altă parte, motivaţia constituie o variabilă ce asigură organizarea interioară a comportamentului şi este factorul stimulator al activităţii de învăţare, favorizând obţinerea unor rezultate calitative în activitatea subiectului. A fi motivat pentru activitatea de învăţare înseamnă a fi impulsionat de motive, a te afla într-o stare dinamogenă, mobilizatoare şi direcţionată spre realizarea unor obiective. În momentul actual, s-a modificat substanţial scopul învăţării, deoarece problema se pune nu de a cunoaşte cât mai mult, ci de a se integra cu succes în activităţile din societate. Scopul este de a poseda cunoştinţe ştiinţifice, aplicaţii practice etc., în care sunt antrenate toate competenţele dobândite, aceasta presupunând ca cei ce se instruiesc să-şi dezvolte competenţa de a învăţa să înveţe. Se manifestă şi un moment extrem de important, acela că învăţarea este un proces continuu şi formarea motivaţiei pentru această învăţare, a capacităţii şi încrederii de a achiziţiona o nouă experienţă, care depăşeşte mediul universitar, devine o necesitate primordială şi mereu actuală în contextul social contemporan. Aceste orientări sunt explicate şi în documentele de politică educaţională: Codul educaţiei şi Strategia sectorială Educaţia 2020 [1]. Motivele deţin capacitatea de a genera o stare conflictuală în procesul de învăţare. Astfel, motivaţia pozitivă îl determină pe cel ce se instruieşte să se implice în diverse acţiuni, pe când cea negativă îl îndeamnă să fie reţinut şi să le evite. Tocmai această variabilitate motivaţională este dovada vie a diferenţelor majore dintre oameni, dar şi a diferenţelor de priorităţi la una şi aceeaşi persoană. Definirea actului învăţării prin raportarea permanentă la ideea de schimbare şi comportament, implică totodată şi permanenta grijă pentru îndeplinirea câtorva condiţii esenţiale, precum: (1) actul învăţării să producă în structurile interioare ale individului o schimbare; (2) schimbarea produsă să aibă ca factor declanşator experienţa anterioră cumulată; (3) prezenţa acestei schimbări să se exprime în comportamente bine definite, care să dezvolte potenţialul adaptativ al celui implicat în procesul de instruire. La fel ca şi în cazul tinerilor, învăţarea la persoanele de vârstă economică activă presupune implicaţii ale domeniilor cognitiv, afectiv şi motivaţional. Sub aspect cognitiv, semnalăm că, la vârsta adultă, structurile psihice sunt deja foarte bine consolidate, actul învăţării este privit ca o problemă de reorganizare şi restructurare a conţinuturilor informaţionale deţinute, iar latura cognitivă a cunoaşterii se îmbină cu uşurinţă cu cea practică. Elaborarea unui comportament nou sau instalarea modificării comportamentale ca rezultat al unei experienţe individuale şi al unui exerciţiu, şi, totodată, finalizarea unei adaptări psihice şi psihofiziologice pot fi considerate elementele definitorii ale actului învăţării. Sub aspect afectiv, putem constata o autocunoaştere foarte clară a posibilităţilor de acţiune, precum şi o responsabilitate accentuată privind implicarea în actul învăţării, lucru care conduce în mod direct la creşterea randamentului acţiunilor sale. Sub aspect motivaţional, se înregistrează evoluţia varietăţii de motive implicate în actul învăţării. Motivaţia este acum mult mai complexă, curiozitatea devine un pilon principal în susţinerea actului învăţării, alături de perseverenţă şi cunoaşterea clară a scopurilor. Motivele pentru care adulţii se implică în actele de învăţare coordonate şi organizate de către instituţii a reprezentat subiectul multiplelor studii de specialitate. Dintre aceste motive, le considerăm ilustrative pe următoarele: (1) dorinţa de a urca pe scara profesională; (2) interesul personal pentru un anumit subiect; (3) menţinerea relaţiilor sociale sau a locului de muncă; (4) dorinţa de a-i sprijini pe ceilalţi sau interesul personal de orice factură. Fiind luat în considerare un aspect atât de complex precum cel al implicaţiilor motivaţiei în actul învăţării adulţilor, considerăm oportun să discutăm despre ele în contextul mai larg al identificării motivelor care stau la baza acestor acţiuni. Vorbim, în aceste condiţii despre: (1) motive individuale, care se referă la nevoia de afirmare; (2) motive profesionale, care explică determinarea de a învăţa, prin dorinţa acestuia de a fi un bun profesionist în meseria aleasă; (3) motive sociomorale, care derivă din dorinţa de a obţine aprecierea celor din jur; (4) motive afective, precum frica de pierdere a locului de muncă; (5) motive stimulatorii, concretizate în laudă, apreciere încurajare; (6) motive grupate în jurul dorinţei de succes; (7) motive relaţionale, care apar pe fondul relaţiilor cu ceilalţi; (8) participanţi direcţi sau indirecţi la procesul educativ; (9) motive ale autorealizării, care sunt legate de aspiraţii pentru împlinirea personală; (10) motive inhibitorii, materializate în apariţia unor stări conflictuale [2]. Abordarea fenomenului motivaţional din perspectivă structuralistă consideră motivaţia un summum de factori componenţi, cu rol în creşterea sau scăderea eficienţei procesului însuşi. Vorbim, în cazul acesta, despre: tendinţe, valenţe, impulsuri, trebuinţe, intenţii şi motive. Prezenţa interesului pentru o activitate atrage după sine canalizarea unui efort susţinut în direcţia respectivă (condiţie psihologică esenţială), creşterea nivelului de rezistenţă la oboseală şi a capacităţii de a face faţă la situaţii critice. Totodată, existenţa unui interes pentru progres şi performanţă în învăţare reprezintă un reper de bază în crearea în procesul instructiv-educativ a unor situaţii motivante. Tot interesul este direct răspunzător şi de activitatea memoriei implicate în proces. Interesul cognitiv este forma de interes analizată cu precădere în procesul instructiv-educativ. Acesta poate fi definit şi ca ,,atitudine pozitivă, activă şi perseverentă faţă de anumite obiecte (fenomene) sau activităţi”. Odată format, acest interes pentru cunoaştere se constituie într-o structură aliată permanent în proces de transformare, antrenând cu fiecare lucru nou cunoscut, dorinţa de a cunoaşte şi altele. Având caracter dinamic, interesul poate fi interpretat din mai multe perspective. Astfel vorbim despre o structură motivaţională, cu treceri de la explorarea intuitivă la cea ştiinţifică, despre o structură acţională, care se constituie în învăţarea de cunoştinţe, formarea de deprinderi şi o latură atitudinală, de reglare, control şi condiţionare. La vârsta adultă, motivaţia umană capătă conotaţii extinse, fiind analizată în raport cu trebuinţele şi motivele pe care le implică, cu particularităţile individuale ale fiecăruia, cu expectanţele proprii şi ale celor din jur, precum şi cu imaginea de sine sau concepţia despre lume şi viaţă a adultului ce se instruieşte. Fiind vorba despre persoane care, pe lângă activitatea de învăţare mai au şi alte atribuţii în plan profesional şi familial, motivaţia pentru învăţare poate fi formată prin accentuarea, încă de la o vârstă fragedă, a ideii că se impune cu necesitate aplicarea permanentă a principiilor învăţării pe parcursul întregii vieţi. Procesul de formare continuă reprezintă o acţiune de valorificare a motivaţiei pentru învăţare, atât a celei declanşatoare (cunoscută sub denumirea de motivaţie stimul), cât şi a celei ce direcţionează întreaga activitate. Generarea şi orientarea sensului activităţii către acţiuni bine delimitate, conduce la creşterea randamentului celui implicat în învăţare şi aduce cu sine inversarea raportului între efortul depus şi rezultatele obţinute. Formarea motivaţiei proprii pentru învăţare depinde într-o semnificativă măsură de câteva variabile individuale, cu rol de personalizare a întregului proces. Vorbim astfel despre: particularităţi de vârstă; caracteristici individuale; competentele de învăţare pe întreg parcursul vieţii, dobândite; performantele anterioare; nivelul stimei de sine; concepţia despre propria persoană; atitudinea faţă de actul cunoaşterii. Semnificativ de menţionat sub aspectul raţiunilor care ii fac pe adulţi să se implice activ în procesul de învăţare este şi faptul că aceştia sunt conştienţi de utilitatea achiziţiilor pe care le dobândesc în cadrul activităţilor de formare şi instruire. Pentru ei, actul învăţării reprezintă mijlocul de atingere a scopului, nu un scop în sine [3]. Această motivaţie pentru învăţarea permanentă se formează, necontenit, pe parcursul vieţii individului, fiind asociată cu dezvoltarea umană, atât sub aspect psihic, cât şi fizic.