Importanța studiilor economice poate fi exprimată printr-o obser-vație simplă, dar importantă: comportamentul economic al subiecților – este comportamentul dobândit și asimilat. Adică preferințele și obiceiurile, valorile, convingerile și gusturile care afectează comportamentul economic sunt rezultatul instruirii. Prin urmare, formarea economică este o condiție prealabilă pentru educația economică deci și a comportamentului economic al subiecților [2]. Ştiinţa economică reprezintă cunoştinţele şi ideile structurate într-un sistem logic şi a căror concordanţă cu realitatea le face utile pentru fundamentarea unui comportament al oamenilor în legatură cu modul în care, cu resurse limitate care au întrebuinţări alternative, ei îşi asigură atingerea obiectivelor concurente ale existenţei. Referindu-se la aceste aspecte, John Kenneth Galbraith spunea: „Atâta vreme cât se consideră că sistemul economic functionează, în ultimă instanţă, în interesul individului – că este subordonat nevoilor şi dorinţelor sale – se poate presupune că rolul ştiinţei economice este să explice procesul prin care individul este servit. Economiştilor, aidoma altor oameni de ştiință, le place să dea obiectului lor definiţii care au o semnificaţie profundă şi universală. Cea mai cunoscută dintre ele afirmă că ştiinţa economică este „ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie între ţeluri şi resursele rare care au întrebuinţări alternative”. Cel mai influent profesor din timpurile noastre redă aceeaşi idee mai simplu: „Modul în care ne decidem să folosim resursele productive rare, cu întrebuinţări alternative, pentru realizarea unui scop”. Potrivit spiritului general de întelegere a activităţii economice, ideilor şi cunoştinţelor din ştiinţa economică le sunt comune caracterul ştiinţific – un anumit grad de concordanţă cu realitatea care le conferă utilitate şi credibilitate; caracterul istoric – s-au format şi s-au perfecţionat în timp, selecţionându-se cele viabile; şi caracterul util, pragmatic sau aplicativ – se folosesc în activitatea economică, acesta fiind sensul major al oricarei ştiinte. Cercetătorul vieţii economice studiază un domeniu din care el însuşi face parte, cu nevoile şi interesele sale de viaţă, având ca obiectiv satisfacerea tot mai bună a acestora. De aceea, succesul şi eşecul economiei, ca de altfel şi ale celorlalte ştiinţe, sunt evaluate prin prisma capacităţii de a atinge obiectivele respective. Cunoaşterea noţiunilor şi a teoriilor pe care ştiinţa economică le-a descoperit şi le-a formulat, într-o formă logică, coerentă, consistentă şi utilă, de-a lungul timpului, confirmă că omul este deopotrivă un produs al naturii şi al societăţii, preocupat permanent să depăşească limitele mijloacelor de care dispune şi să evite sau să diminueaze risipa resurselor. Însuşirea cunoştintelor de economie constituie atât un element de pregătire profesională pentru viată, cât şi un act de cultură economică, în sensul că permite formarea unui model despre ceea ce trebuie să însemne comportament raţional, în calitate de producători sau consumatori, impus de faptul că economia este o activitate socială, aflată întotdeauna sub presiunile limitării mijloacelor, dar şi sub avantajul întrebuinţărilor alternative [4]. Dezvoltarea economică reprezintă o formă de manifestare a dina-micii macroeconomice care presupune un ansamblu de transformări calitative, cantitative şi structurale, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologică, în mecanismele şi structurile organizaţionale ale economiei, în modul de gândire şi de comportare a oamenilor [1]. Societatea modernă reclamă economiştilor fixarea evenimentelor activităţii economice, dar şi calitatea unui specialist performant, capabil să pătrundă în esenţa fenomenelor din viaţa economică şi să propună soluţii judicioase pentru problemele cu care se confruntă unităţile economice. La acestea se mai adaugă solicitările sporite pentru o asemenea instruire, venite din diferite sfere ale societăţii, dar şi deosebirile dintre sistemul de învăţământ occidental şi cel naţional. Explicaţiile sunt la suprafaţă, mai importantă fiind stabilirea căilor de reducere şi înlăturare a acestui decalaj. Opiniile specialiştilor cu privire la problema în cauză diferă. Unii cercetători se axează pe ideea promovării conceptului  sistemic în instruirea economică, considerând că ştiinţa economică (respectiv instruirea economică) din tot spaţiul ex-sovietic, din care face parte şi Republica Moldova, a suportat până nu demult consecinţele lipsei unei atare concepţii atât pentru obiectul cercetării economice, cât şi pentru procesul educaţiei economice. Aplicarea exigenţelor unei analize sistemice ar contribui substanţial la depăşirea deficienţelor la capitolul dat [4]. Merită atenţie opiniile renumitului economist român, Virgil Madgearu despre rolul deosebit al cunoaşterii istoriei economice în formarea economiştilor de concepţie, care să descifreze şi să înţeleagă, în toată complexitatea şi varietatea manifestărilor, viaţa economicosocială şi să formuleze soluţii ştiinţifice la problematica ei. „Pentru a pătrunde în ştiinţele economice, scrie el, este necesar să se observe raporturile sociale, care decurg din activitatea economică nu numai în timpul unei anumite perioade istorice şi nici numai înăuntrul unui popor, ci în procesul evoluţiei istorice” şi precizează totodată că „acel care cunoaşte numai prezentul şi nu înţelege evoluţia care a dus la împrejurările din prezent, nu poate să vadă viaţa care se petrece sub ochii săi decât cu miopie”. Cunoaşterea istoriei economice este necesară şi pentru că „procesele economice nu se petrec nici în acelaşi mediu socialeconomic, nici în acelaşi timp” şi deci „există anumite deosebiri între diferitele procese istorice, după momentul istoric şi după mediul social-economic în care au loc”. Acelaşi rol important în pregătirea economiştilor de concepţie este conferit de Virgil Madgearu şi cunoaşterii gândirii economice, care, familiarizând studenţii cu ideile, teoriile şi doctrinele diferitelor şcoli şi curente de gândire economică şi cu metodele folosite de-a lungul timpurilor de către marii economişti, contribuie într-o măsură însemnată la conturarea şi cristalizarea mai riguroasă a noţiunilor fundamentale ale ştiinţelor economice, la dobândirea şi consolidarea deprinderilor de cercetare economică, a metodologiei ştiinţifice a acesteia şi la înţelegerea mai profundă a raporturilor reciproce şi complexe, dintre teoria şi practica economică, precum şi, prin toate acestea, la formarea capacităţii de apreciere, de a formula judecăţi de valoare pertinente. Iar problema judecăţilor de valoare, subliniază el, este „o problemă extrem de importantă, o  problemă a cărei desluşire este, aş putea zice, călăuza pentru orientarea adevărat ştiinţifică a ştiinţei economice” [3].