Pledoaria lucrării de faţă începe cu o încadrare a Şcolii Austriece într-o posibilă dialectică kuhniană a dinamicii paradigmelor (identificând-o cu atributele „ştiinţei extraordinare”, ce vine să testeze poziţia „ştiinţei normale”, keynesian-neoclasice, saturată de o serie de blocaje în theory şi rateuri de policy). Totodată, ea poate fi poziţionată şi în cadrul lărgit al teoriilor-suport ale ideologiei clasic-liberale, ştiută ca infrastructura optimă a ordinii lumii capitaliste şi, totodată, referinţa critică la ordinile „alternative” (socialist marxiste, social-democratice, conservatoare), care şi-au disputat, în istorie, rolul de substitut pentru capitalism, dar au şi eşuat din foarte multe cauze. Robusteţea ei logică, deşi nu conştientizată politic ca atare, derivă din angajamentul total de a analiza acţiunea umană praxeologic, departe de capcane epistemice şi fără a o modela după tipare consacrate de ştiinţele naturale, dând credit total puterii omului de a-şi depăşi prin raţiune, iar nu prin constrângere, natura sa supusă greşelii. Cu această ocazie, am remarcat şi sursa evidentă a relativei marginalizări a adepţilor Şcolii Austriece din discursul academic mainstream, precum şi din cel de politică economică, ca efect al radicalismului atât al metodologiei ei analitice (descrisă drept „apriorism arogant”), cât şi al reţetelor ei de politică economică (evanghelizând „fundamentalismul pieţelor libere”).

The argument of the present paper begins with an assignation of the Austrian School to a possible Kuhnian dialectic of paradigm dynamics (identifying it with what was said to play the role of an “extraordinary science”, as that comes as a test for the “normal science”, upheld by keynesians and neoclassicists, but often hobbled by setbacks in theory and policy failures). It pertains as well to the widened framework of support-theories for classical liberal free market ideology, considered the best intellectual infrastructure for the modern capitalist world and the critical referential for “alternative” orders (Marxist, socialdemocratic, conservative) that have historically vied to replace capitalism, but failed (and still do) for so many reasons. Its logical robustness, though not politically acknowledged as such, pays tribute to its full commitment to analyze human action praxeologically, free from epistemic false friends and short of modelling it upon the patterns consecrated in natural sciences, thus giving full credit to man’s power to overcome by inner reason, not by external coercion, his own erring nature. On this occasion, we have remarked the very source of the relative marginalisation of the Austrian School’s adherents from the mainstream academic and policy discourse, based on the radicalism of their analytical methodology (described as “arrogant apriorism”) and of their recommendations on political economy (the evangelisation of “free market fundamentalism”).