Dilema fundamentală a administrării periferiilor în cazul Imperiului Rus se exprima printr-o oscilare permanentă între strategia unei raţionalizări birocratice crescânde şi acomodarea temporară cu structura tradiţională a societăţilor locale. Cu alte cuvinte, este vorba despre două abordări aparent contradictorii: pe de o parte, un impuls transformator, legat de auto-percepţia elitelor imperiale ca purtători ai valorilor „civilizaţiei‖, „ordinii‖ şi „progresului‖ şi, pe de altă parte, de o tendinţă pragmatică şi conservatoare, care favoriza compromisul cu elitele locale şi se baza pe tradiţie, ierarhii sociale înrădăcinate şi „drepturi istorice‖. În cazul Basarabiei, tensiunea dintre aceste strategii era specifică primei treimi a secolului al XIX-lea, când regiunea în cauză era percepută uneori ca o entitate politică autonomă, cu o structură socială consolidată, şi alteori ca un „spaţiu pustiu‖, destinat unei colonizări şi „cultivări‖ intense. Deşi interpretările tradiţionale accentuează tranziţia de la strategia „acomodării‖ la politici centralizatoare, elementele ambelor abordări au continuat să coexiste, fiind condiţionate de eterogenitatea etnică şi socială a provinciei. Chiar dacă relaţiile cu centrul imperial au evoluat, în cazul Basarabiei, de la o formă a „administrării indirecte‖ spre o integrare instituţională rapidă în imperiu, pe parcursul secolului al XIX-lea, autorităţile imperiale nu au renunţat definitiv la nici una dintre cele două viziuni descrise în articol. Acest lucru a devenit evident după reanexarea judeţelor din Sudul Basarabiei, în 1878. Deşi instituţiile româneşti subminau uniformitatea administrativă a Basarabiei ruse, ele nu au fost abolite imediat fiindcă reprezentau exemple eficiente de modernizare instituţională. Reintegrarea acestui teritoriu în Imperiul Rus a fost influenţată de un amalgam de pragmatism, raţionalitate birocratică şi inerţie caracteristică pentru politica centrului imperial la periferii.